1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Cum se poate strica în numai câțiva ani ceea ce s-a realizat într-un secol

6 – 12 noiembrie

TĂIEM, APOI MĂSURĂM. În plin proces de îndeplinire – de întreaga presă – a programelor și planurilor speciale pentru „reflectarea mărețelor realizări ale «Epocii Nicolae Ceaușescu»”, la 6 noiembrie 1989, a venit ca un trăsnet Decretul Consiliului de Stat privind asigurarea „producției de energie, folosirea rațională a energiei electrice, termice și a gazelor naturale și regimul de lucru al unităților economice și sociale pe perioada de iarnă 1989-1990”, decret semnat de Nicolae Ceaușescu, în calitate de președinte al Republicii Socialiste România.

În Buletinul Oficial erau înșirate 9 articole care – referindu-se la aproape toate ministerele – conțineau de 17 ori sintagma „se vor lua măsuri”. Ce fel de „măsuri”? Evident, cele menite să asigure, chipurile, resursele energetice (petrol, gaze, energie electrică și termică) în condițiile reducerii substanțiale a consumurilor, ceea ce însemna, în primul rând (tot conform Decretului), instituirea „de regimuri severe de economisire și raționalizare”. Prin reorganizarea schimburilor în diferitele întreprinderi și instituții, precum și prin modificarea orelor de curs în toate categoriile de învățământ și a programelor tuturor unităților se avea în vedere, în special, „folosirea, în cea mai mare măsură, a luminii naturale” (asta, la final de toamnă și început de iarnă, când ziua se micșora până la 21 decembrie, odată cu ruperea fiecărei file din calendar). Articolul 7 stipula: „Programul de funcționare a unităților de alimentație publică nu va depăși ora 21. Unitățile cultural-artistice își vor organiza în așa fel programul încât să reducă consumul de energie între orele 17-23”.

Dimensiunile crizei erau mai evidente prin ceea ce dezvăluiau prevederile Anexei referitoare la distribuirea energiei termice. Este de recomandat ca persoanele care regretă (în 2024) acele vremuri să ia aminte la datele care urmează. Anexa stabilea totalul de ore pe zi pentru trei tipuri de consumatori. I. locuințele racordate la centrale de termoficare, centrale termice de zonă, cvartal-bloc; II. locuințe care nu erau racordate la termoficare, centrale termice de zonă și cvartal; III. instituții și unități social-culturale, racordate la centrale termice de zonă, cvartal și sobe. De asemenea, erau prevederi separate pentru furnizarea căldurii și a apei calde menajere. În cazul primei categorii, în perioada 15 octombrie – 15 decembrie și 1 martie – 31 martie, se stabileau – de luni până sâmbătă inclusiv – cinci ore pe zi în vederea furnizării de căldură. Duminică erau prevăzute șase ore. Tot pentru această categorie, apa caldă menajeră se furniza de luni și vineri, timp de trei ore, marți, miercuri, joi, sâmbătă patru ore, duminică, cinci ore. Pentru a doua categorie, căldura și apa caldă se furnizau patru ore pe zi. Pentru a treia categorie, căldura se livra de luni – vineri – patru ore pe zi, sâmbătă – două ore pe zi și duminică – două ore pe zi.

În vederea detalierii respectivului orar, exemplific cu prevederile referitoare la intervalul 15 decembrie – 1 martie. Pentru prima categorie de locuințe, totalul de ore pe zi era de 7, respectiv orele 4-6; 12-14; 19-22, în intervalul luni-sâmbătă; pentru duminică, erau stabilite 8 ore, adică intervalele 6 – 8; 12-15; 19-22. Tot pentru această categorie, apa caldă urma să fie furnizată în intervalul luni – vineri 3 ore, între 5,30 și 6,30 și între 19 și 21. Marți, miercuri, joi și sâmbătă, consumul urma să crească la 5 ore pe zi, în orele 5,30-7,00, 18 și 21,30. Duminică, situația devenea ceva mai bună: 6 ore, între 7 și 9,30, și între 18,30 – 22,00. Pentru locuințele care nu erau racordate la termoficare, căldura și apa caldă menajeră se furnizau șapte ore pe zi, în orele 5-7, 12-14, 19-23. În sfârșit, pentru instituții, se stabilea furnizarea de căldură cinci ore pe zi, de luni până vineri, între orele 4-7, 12-14, sâmbătă, erau prevăzute trei ore, între 4 și 7, iar duminică (mai ales pentru instituțiile social-culturale) erau stabilite două ore, între 10 și 12, cu posibilitatea de a se furniza căldură și după-amiază, maximum două ore.

Recunosc că această sarabandă decizională este de natură a bulversa cititorul. Parcă i se oferă temei pentru a considera că i se prezintă un tablou dintr-o lume inventată. Până și pentru milioanele de concetățeni care au fost victimele reglementărilor cu pricina, tot ceea ce am rememorat intră, în mare măsură, în sfera amneziei. Păcat.

RĂDĂCINA ȘI TULPINA. Am convingerea că, acum și aici, am ajuns în locul cel mai potrivit pentru o trecere în revistă, fie și numai sumară, a cauzelor crizei energetice în care se zbătea România, acutizată de la începutul anilor ʼ80. Cred, însă, că situația energeticii postpandemie (după anul 2023) îndeamnă la reflecții utile despre ceea ce s-a întâmplat de-a lungul a cel puțin un secol și jumătate de evoluție a economiei românești.

Precizez că sunt depozitarul unui volum mare de amintiri și al unuia tot atât de consistent de mărturii ale multor personalități care au activat în sfera proiectării și construcțiilor energetice. Din nefericire, constrângeri de natură publicistică mă determină, din nou, să mă refer doar la unele documente de sinteză oferite de statistică și la câteva lucrări tot bilanțiere, între care „Istoria energiei din România”, elaborată sub conducerea prof. univ. dr. Bogdan Murgescu și memoriile lui Gheorghe Gaston Marin.

Propunându-mi să identific măcar cauzele principale ale vârfului de criză energetică din 1989, în România, m-am văzut nevoit să caut „rădăcinile”. Am constatat că trebuie să pornesc nu de la „pașopt”, vorba lui Caragiale, ci fie și numai de la… 1868!

Da, ați citit bine: iulie 1868. Atunci, la Iași, în Grădina logofătului Costache Sturdza, la prezentarea piesei „Fontana Artificioasă”, s-a aprins „soarele electric” (potrivit definiției date de contemporani și așa cum a rămas pentru posteritate, grație unui afiș plin de farmecul limbii vorbite în „dulcele Târg”). Peste ani, în 1882, s-a înregistrat primul iluminat exterior în fața Teatrului Național din București; în 1884 s-a electrificat, pentru prima dată, o stradă la Timișoara, iar 1894, în Capitală, s-a pus în circulație primul tramvai electric. În 1898, s-a înființat „Societatea Română pentru Întreprinderi Electrice”, iar în 1913, s-a electrificat linia de cale ferată Arad – Pâncota.

Cum era firesc, după Marea Unire din 1918, în contextul preocupărilor generale și presante pentru modernizarea României, pe baza potențialului nou al țării reîntregite, minți vizionare au considerat că electrificarea reprezenta o prioritate absolută. În 1924, de pildă, s-a adoptat Legea energiei – cadrul normativ favorabil efectuării unor mari investiții publice în energetică și alinierii sectorului privat, inclusiv cel cu capital străin, la orientările stabilite de Statul Român.

În monumentala „Enciclopedie a României”, vol. III, au fost incluse două studii excepționale care veneau să limpezească multe stări de fapt din perioada interbelică în domeniul energiei, în primul rând, (cum mai remarcam) al celei electrice. Astfel, Nicolae Caranfil (de numele căruia se leagă și amenajarea salbei de lacuri din nordul Capitalei, precum și crearea, în această zonă, a unui nod hidroenergetic), a pledat la capătul perioadei interbelice (1940), cu argumente solide, în favoarea elaborării și promovării de politici publice (să reținem sintagma) consonante cu progresul științifico-tehnic, în condițiile în care se înregistra o rămânere în urmă de-a dreptul catastrofală față de media europeană. Ideea de politici publice a fost susținută, mai aplicat la temele energeticii, de Constantin Budeanu, inginer, profesor universitar în domeniul electrotehnicii, care a schițat un adevărat plan de electrificare a țării. Iată concluzia sa:

„Factorul energetic nu mai poate fi conceput azi ca un accesoriu oarecare asemănător comerțului obiectelor de lux; el este indispensabil vieții economice moderne și mai presus de toate el poate aduce  o reală contribuție potențialului apărării naționale. O serioasă politică energetică poate fi realmente și în mod efectiv valorificată la noi prin disponibilitățile ce avem, prin enormul câmp de activitate ce ni-l oferă nevoia distribuției de energie, cât și prin tehnica românească ce o avem la îndemână și care, totdeauna, a știut să se achite de însărcinările ce i s-au dat.”

Înainte de intrarea României în al Doilea Război Mondial (de aici și preocuparea profesorului Budeanu pentru „apărarea țării”), în domeniul de care mă ocup acum, situația a fost – ca să spun așa – „slab luminată”. Aceeași „Enciclopedie a României” a consemnat: 508.000 kW putere instalată și 537 milioane kWh, producția de energie electrică.

În 1937, consumul energetic, de toate categoriile, era (în România), de 662 kWh pe locuitor, în timp ce în Ungaria ajunsese la 989, în Cehoslovacia la 2.992, în Germania la 4.835 kWh pe locuitor. Distrugerile provocate de război nu au determinat diminuarea forței energetice a țării. Paradoxal, faptul se explică, în cea mai mare parte, tocmai, prin nevoile frontului, fie din Est, fie din Vest. Puterea instalată era de 740.000 de kW „risipită” în nu mai puțin de 603 centrale, media acestora situându-se la 1.230 kW. Pentru comparații – de data aceasta la nivel național – precizez că, în 1989, puterea instalată era de aproape 30 milioane de kW, adică de circa 40 de ori mai mare, ponderea principală fiind datorată de câteva complexe energetice.

Cu toate că am încercat să comprim la maximum „istoria” energeticii românești, constat că mai este nevoie de cel puțin un episod pentru a ajunge cel puțin la anul 1989. Urmează, deci, partea a doua a retrospectivei „energetice”.