1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Curajul de a eluda realitățile și teama de a nu spune totul

8 – 14 iulie

GHIVECI IDEOLOGICO-DOCTRINAR. Frecvența cuvântărilor se întorcea, tot mai mult în defavoarea lui Nicolae Ceaușescu. Un asemenea exces nu numai că dilua mesajele, ci inducea în rândurile populației o tot mai mare dezamăgire față de de modul în care se „rezolva” cerințele cu adevărat importante. Voi recurge, în acest sens, la un exemplu, nu înainte de a-l preveni pe cititor că urmează o scurtă analiză de „specialitate”, poate plictisitoare, peste care se poate „sări” fără să se piardă esențialul demonstrației.

Încep prin a reaminti că în luările de poziție publice și „secrete” ale lui N.C. se amestecau noțiunile care sunau tot mai ademenitor, de la „autoconducerea muncitorească” până la „autogestiunea economico-financiară”, de la „mecanismul economic” până la „pârghii economico-financiare”, de la „rentabilitate” până la „eficiența economică”, încălcându-se raporturile obiective dintre întreg și parte, dintre formă și conținut, dintre micro și macroeconomie ș.a.m.d. În aceste circumstanțe, mulți economiști încercau mai aluziv sau mai tranșant, să ne sugereze nouă celor de la TVR să găsim modalitățile publicistice prin care să punem niscaiva ordine în vraiștea terminologică promovată de la cel mai înalt nivel. Fie și numai pe această temă, se pot elabora studii de cel mai larg interes științific. Dar, să mă concentrez asupra unui element ceva mai simplu, dar esențial, definitoriu pentru subiectul abordat, și anume mecanismul economico-financiar de sorginte autohtonă.

Dincolo de considerațiile de ordin teoretic, s-a conturat tot mai clar – în legislație și în practica economică nemijlocită – ideea potrivit căreia principalul instrument al mecanismului economico-financiar era contractul. La prima vedere, utilizarea acestui instrument, în condițiile economiei „socialiste”, reprezenta o modalitate subtilă de acceptare a unor principii și metode proprii pieței libere. Se impune, însă, să reținem că, în toate tratatele și manualele de Drept, contractul se definește astfel: act juridic de consimțire a acordului de voință între două sau mai multe persoane fizice și/sau juridice. Or, în ce consta voința părților contractante în economia „socialistă” a României?

În sistemul și regimul existente până în 1990, aproape toate bunurile și serviciile din întreaga economie erau incluse, până la detalii, în balanțele întocmite la nivel central și neapărat aprobate fiecare de Nicolae Ceaușescu. Principala balanță, cea de plan, conținea toți indicatorii referitori la nivelurile, ritmurile și proporțiile care aveau să fie atinse, până la un anumit termen, defalcați, pe ani, pe cincinal și într-o perspectivă mai îndelungată, așa cum se stipula și în Programul-Directivă pentru Congresul al XIV-lea. Această balanță era alcătuită din: A) balanța principală care viza procesul reproducției produsului social și venitului național, a forței de muncă și relațiilor de producție, precum și momentele reproducției lărgite: producția, repartiția, circulația, consumul; B) balanțe ajutătoare – care conțineau prezentarea amănunțită a diferitelor componente ale balanțelor principale. Acestea includeau: 1. Balanța produsului social, cu anexe, precum balanțele materiale ale produselor industriale și balanțele materiale ale produselor agricole;

Balanța venitului național avea următoarele anexe: a) balanțele veniturilor și cheltuielilor bănești ale populației; b) balanța veniturilor și cheltuielilor bănești ale întreprinderilor productive; c) balanța veniturilor și cheltuielilor bănești ale instituțiilor neproductive; d) balanța de plăți și decontări internaționale; 3. Balanța părții acumulate a avuției naționale, care avea ca anexe: a) balanța stocurilor și rezervelor de materiale; 2. Balanța fondurilor fixe; c) balanța avuției acumulate de populație; 4. Balanța resurselor de muncă, însoțită de anexele: a) balanța mișcării și folosirii forței de muncă; b) balanța tineretului; c) balanța cadrelor calificate; 5. Balanța legăturilor dintre ramuri; 6) Tabelul sintetic consta într-un centralizator al tuturor balanțelor.

Oricât ar apărea ca neverosimil, N.C. se descurca destul de bine în acest hățiș de ședințe, ceea ce atesta înțelegerea logicii lor interioare. Se aprecia astfel la cel mai înalt nivel că, în acest mod, se asigura înlocuirea instrumentelor pieței libere prin instituirea unui sistem labirintic de alocare a resurselor în funcție de ipotetice nevoi obiective ale dezvoltării economico-sociale. După întocmirea acestui imens păiejnenis de balanțe se emiteau repartițiile, adică, în mod concret, cine și ce să producă și unde să se livreze, parcurgându-se, cum am mai precizat, întregul lanț al reproducției lărgite.

Legea nr. 3/1988, prevedea sancțiuni aspre, inclusiv penale în cazul nerespectării repartițiilor, precum și în situația în care  entitățile economice nu îndeplineau prevederile de plan și ale normativelor referitoare la producțiile fizice, în cantitățile, sortimentele, dimensiunile, condițiile de calitate și termenelor de livrare stabilite tot  la nivel central.

După acest excurs (poate) obositor, cred că nu mai este nevoie să demonstrez că mecanismul contractual, adică actul de voință al părților semnatare era o simplă ficțiune (cu excepția – repet – a operațiunilor de comerț exterior).

LA VÂNĂTOARE DE… CITATE. Mai mulți colegi de la AGERPRES au primit „misiunea” de a urmări, zi de zi, presa internațională, cu scopul exclusiv de a identifica aprecieri pozitive la adresa liderului român. Lor li se adăugau ofițerii de Securitate însărcinați cu aceeași treabă, precum și lucrători din ambasade, sub acoperirea de atașați de presă. În acest fel, la distanța de o săptămână, de 10 zile, AGERPRES furniza rubrici dedicate  unui pretins ecou internațional al „isprăvilor” lui Nicolae Ceaușescu. Am văzut în Arhivă câteva referate prin care se solicita valută pentru „omenirea” celor care scriau sau doar semnau articolele favorabile lui N.C.

De regulă, facsimilele care ilustrau traducerile din diverse articole conțineau doar titlurile de ziare și reviste. Rareori se găseau fragmente adecvate din textele la care se făcea trimitere și mai rar ilustrații cu fotografii ale lui Nicolae Ceaușescu.

Cititorii din țară erau, astfel, informați despre reacții din presa internațională din care rezulta că în centrul preocupărilor acesteia se aflau România și liderul ei de necontestat. În realitate, se înmulțiseră în mass-media de peste hotare referirile negative la adresa situației din țara noastră, la politicile interne și externe promovate de N.C.. Nu era vorba numai despre presa numită de „dreapta”, declarat „ostilă socialismului”, ci și despre cea independentă, echidistantă (cel puțin așa cum se autoevalua).

Voi recurge la un exemplu din foarte multe altele. În acele zile de vară a apărut în prestigiosul ziar „Le Monde” un amplu articol în care se emiteau astfel de opinii:

„Cu o doză bună de cinism putem spune că domnul Nicolae Ceaușescu urmează o politică cu o logică imperturbabilă. Țara sa făcând din ce în ce mai mult figură separată în concertul națiunilor, trebuie protejată de virușii periculoși ai democrației care se propagă prin unele părți ale Europei de Est. Conducătorul a decis să construiască – în mijlocul taberei țărilor comuniste! – o cortină de fier. Această cortină din sârmă ghimpată, care este în curs de definitivare, se întinde pe circa 450 de kilometri în lungul frontierei cu Ungaria. În aparență, nu este electrificată, însă nu este o problemă să se monteze cabluri metalice sub tensiune… În ultimele 18 luni au plecat peste 30.000 de oameni, fugind de lipsuri, adesea cu prețul vieții, pentru că grănicerii români sunt în permanență cu degetul pe trăgaci.

Montând această cortină de fier care vine din alte vremuri, este clar că România ține să-și arate «originalitatea». «Geniul din Carpați» denunță dialogul deschis între putere și opoziție din Polonia și reformele politice și economice puse în practică în Ungaria, demască, după părerea sa, «manifestațiile antisocialiste, antiromânești și revizioniste». Reprezentanții a 35 de țări semnatare ale actului final de la Helsinki au participat, zilele trecute, la paris la o reuniune asupra dimensiunii uane în cadrul CSCE. România a fost, bineînțeles, în primul rând, al acuzațiilor, în fața Bulgariei, Cehoslovaciei și a RDG-ului. A ales să nu răspundă criticilor care i-au fost aduse.

În deschiderea acestui forum, un delegat român a declarat clar acum o lună că țara nu se simte delog legată de dispozițiile documentului adoptat la recenta Conferință de la Viena pe tema drepturilor omului.

Roland Dumas a cerut în numele Franței ca în România să înceteze gravele violări ale drepturilor omului (…) Pentru un delegat olandez, Guvernul României merge împotriva istoriei și «zilele lui sunt numărate». Nu putem decât să ne păstrăm speranța pentru milioanele de români care trăiesc în mizerie, dar, cel puțin deocamdată, regimul lui Ceaușescu nu dă semne de slăbiciune”.