1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. De ce ți-e frică nu scapi

4  – 10 martie

ECHILIBRUL INSTABIL. Fiecare zi de amânare, de tărăgănare a unor decizii referitoare la „dezghețarea” relațiilor economice și comerciale cu țările „socialiste” era prezentată de viceprim-miniștri, de miniștri, de alți demnitari drept consecința obstrucțiilor fățișe ale partenerilor la indicația factorului politic din statele respective. Cursul luat de majoritatea membrilor CAER și ai Tratatului de la Varșovia venea, tot mai evident, în contradicție cu viziunile și practicile politice promovate de Nicolae Ceaușescu. Astfel, începutul lunii martie 1989 nu prevestea nimic bun nici în privința relațiilor bilaterale și nici pe ansamblul „sistemului mondial socialist”. Din această zonă veneau continuu vești despre opțiuni pentru pluripartidism și pentru economia de piață. În această ordine de idei nu poate fi, în niciun caz, eludat un eveniment de-a dreptul exploziv.

Până în prezent (2024) nu am găsit documente care să se refere la primele reacții ale lui Nicolae Ceaușescu la informațiile strecurate în presa occidentală (pe canale ale serviciilor secrete) despre convorbirile de la Kremlin, între Mihail Gorbaciov și prim-ministrul ungur Miklos Nemeth. Este, însă, cert că a primit informația în ziua următoare, adică cel mai târziu la 4 martie 1989.

Nemeth, exponent al „rebelilor” din PMSU, în demersurile de debarcare a lui Grosz Karoly, se dovedise decis să accelereze reformele, să intensifice procesul tranziției spre economia de piață. Faptul că o asemenea orientare radicală pornise din interiorul partidului unic maghiar anticipa evoluții relativ line. Numai că, din momentul în care se operau schimbări majore în materie de politică externă, toată tevatura se internaționaliza, afectând direct interesele (repet) întregului „sistem mondial socialist”.

În convorbirea cu Gorbaciov, premierul maghiar a anunțat intenția autorităților de la Budapesta de a înlătura gardul de peste 300 de kilometri construit din sârmă ghimpată și din dispozitive electronice, gard ridicat la granița cu Austria. Gorbaciov i-a dat un răspuns evaziv: „Avem un regim strict în privința granițelor noastre, însă,  în același timp, am devenit mai deschiși” (din mărturisirile lui Nemeth).

Este interesat – potrivit memorialisticii în temă – să reamintim că atunci când liderii est-germani au aflat că ungurii vor să desființeze gardul, s-au simțit direct amenințați. „Când maghiarii au deschis granița, acțiunea a fost importantă mai ales pentru faptul că blocul socialist, ca întreg, nu a avut niciun cuvânt de spus în luarea acestei decizii”, a afirmant Günther Schabowski, șeful PSUG din Berlinul de Est. Erich Honecker l-a sunat pe ministrul apărării, Heinz Kessler, și i-a cerut: „Spune-mi, ce fac maghiarii? Știi ceva despre asta?”. Dorea să afle dacă liderii de la Budapesta înțelegeau consecințele acțiunii lor. Kessler a răspuns că a fost la fel de surprins ca Honecker. Apoi, l-a sunat pe omologul său ungur, generalul colonel Ferenc Kárpáti și a cerut explicații. Kárpáti fusese instruit de Németh să câștige timp și să se prefacă enervat dacă Berlinul îi punea întrebări directe. „Dacă începeam să explicăm toată situația, ne-am fi dat de gol și am fi dat de-un necaz și mai mare”. Kárpáti i-a spus lui Kessler că nici el nu aprobase acea decizie, „însă, nu vă îngrijorați, acest lucru a fost făcut exclusiv din rațiuni financiare”. L-a asigurat că maghiarii vor păzi granița pentru a împiedica trecerea est-germanilor. Honecker nu a fost convins că totul era în ordine. L-a trimis pe ministrul de interne Oskar Fischer la Moscova pentru a protesta în legătură cu inițiativa Ungariei. Ministrul sovietic de Externe, Eduard Șevardnadze i-a dat un răspuns simplu și concis: „nu putem lua nicio măsură. Aceasta este o problemă între RDG și Ungaria”.

Acela a fost momentul în care unii dintre liderii de partid din RDG și-au dat seama că nu se mai puteau baza integral pe Moscova și că aveau să suporte toate urmările care vor decurge din noua realitate.

După mai puțin de o săptămână de la întoarcerea delegației ungare de la Moscova, centrul Budapestei a fost luat cu asalt de o mulțime impresionantă. Ce se întâmplase? Timp de un secol, ziua de 15 martie fusese considerată o sărbătoare tradițională de anvergură națională. Era aniversarea începutului Revoluției de la 1848 împotriva Imperiului Habsburgic. Acea revoluție fusese reprimată de armatele țarului Nicolae I, care veniseră în sprijinul austriecilor. În perioada totalitară, sărbătorirea acestei zile a fost interzisă. Însă, la 15 martie 1989 nu mai existau astfel de interdicții. Așa se face că mai bine de 100.000 de oameni au mărșăluit în capitala Ungariei. Revendicările erau diverse: protecția mediului, condiții mai bune pentru refugiații transilvăneni, libertăți democratice, anularea angajamentelor de aliniere necondiționată la acțiunile inițiate de Tratatul de la Varșovia, alegeri libere etc. Unii demonstranți deveniseră membri ai partidelor politice nou-formate, cum ar fi Forumul Democrat sau Asociația Democraților Liberi, care existau ca entități politice legale de doar câteva săptămâni. În acea dimineață, guvernul a declarat că 15 martie va fi considerată, din nou, zi de sărbătoare națională și că negocierile cu Opoziția vor demara în câteva săptămâni, ca prim pas spre organizarea de alegeri libere în interval de un an. La o adunare din Piața Kossuth, în fața clădirii Parlamentului, filosoful disident János Kis, unul dintre principalii teoreticieni și strategi ai Opoziției, a spus: „Istoria a condamnat la moarte sistemul denumit socialism”.

Despre acțiunile acestea, Nicolae Ceaușescu a fost informat operativ de Ministerul de Externe care primise un amplu raport de la Ambasada României din Budapesta pe tema „contrarevoluției” din Ungaria vecină.

BREȘĂ ÎN ZIDUL NEÎNCREDERII ȘI ADVERSITĂȚILOR. Conform indicațiilor „superioare”, în structura emisiunilor de actualități ale RTV s-au inclus informații din țările „socialiste”. Selecția acestora se opera după un unic criteriu, și anume argumentele pe care le ofereau în sprijinul axiomei potrivit căreia „socialismul este superior, la toate capitolele, capitalismului”. Așa se face, între altele, că în rubrica difuzată în seara zilei de 4 martie 1989 s-a inclus informația din Polonia referitoare la creșterea ritmurilor construcției de locuințe la Varșovia, Cracovia și Poznan. Or, în acea zi, știrea principală difuzată pe aproape întregul Mapamond se referea la consensul realizat în cursul celei de-a doua runde de negocieri în formatul „Mesei rotunde” privind o temă de primă importanță. Reprezentantul PMUP și ai unor partide-satelit ale Puterii, Uniunea Democratică și Partidul Țărănesc Unit și delegația Sindicatului Liber „Solidarnosc” au convenit asupra structurii și atribuțiilor noi ale Senatului și ale Președintelui Republicii.

Compromisul viza renunțarea la rolul și competențele structurilor totalitare în sferele legislativă și executivă. Nu asupra acestora este cazul să mă opresc cu precădere. Momentul marca ceva mult mai important: deblocarea negocierilor „înghețate” în prima rundă și înregistrarea primei înțelegeri. Cu toate că s-au ivit, în continuare, mai multe situații în care negocierile au bătut pasul pe loc, s-a demonstrat că este nu numai necesar, ci și posibil să se ajungă la puncte de vedere comune, consfințite oficial, odată cu asumarea răspunderilor reciproce prin declarații publice. Notez cu o oarecare anticipație că, peste o lună, la 5 aprilie 1989, s-a ajuns la ceea ce părea, nu demult, incredibil: părțile participante la negocieri au semnat toate documentele „Mesei rotunde”. Dar în legătură cu acest eveniment cu adevărat istoric voi prezenta detalii într-un episod special când voi evoca ziua de 5 aprilie 1989.