23-29 octombrie
MERSUL ÎNAINTE DIN BLOCAJ ÎN BLOCAJ. Cu „mulțimile entuziaste” N.C. s-a reîntâlnit în dimineața zilei de 26 octombrie 1989, în timpul vizitei de lucru în Piața Dorobanți și în mai multe magazine din apropierea Gării de Nord, pe Calea Griviței lângă Podul Grant. Șefii din Capitală, avizați din vreme, au luat măsurile în care dovediseră o înaltă calificare: mobilizarea maselor, aflate „spontan” pe traseu și, mai important, aducerea din depozite a unor cantități impresionante de produse agroalimentare (impresionante în accepțiunea de atunci, în condițiile economiei de penurie). O parte considerabilă a produselor prezentate la primul obiectiv se ducea la obiectivul al treilea, după vizita la al doilea obiectiv, o altă parte din marfa expusă se trimitea, de urgență, la obiectivul patru ș.a.m.d. În fața acestui scenariu, deși cunoștea ori bănuia adevărul, N.C. n-a avut nicio replică. S-a prefăcut că este mulțumit după ce, chipurile, s-au înlăturat lipsurile constatate în precedentele vizite. Potrivit relatărilor din presă, a apreciat „eforturile depuse cu scopul îmbunătățirii substanțiale a aprovizionării populației”.
Cu aceeași mină de conducător adevărat, animat de satisfacția datoriei împlinite, a participat, apoi, la Plenara Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste (FDUS), unde a rostit o cuvântare care a conținut mot-a-mot ceea ce afirmase la Plenara lărgită a CC al PCR, însă mai concentrat. Pseudo-discuțiile s-au desfășurat după același tipic.
Tot în ziua de 26 octombrie 1989 au avut loc Plenara Consiliului Oamenilor Muncii de Naționalitate Maghiară și Plenara Consiliului Oamenilor Muncii de Naționalitate Germană, dar acestea n-au mai fost onorate cu prezența și discursurile liderului suprem.
De ce a avut nevoie N.C. și de aceste reuniuni organizate și desfășurate în cea mai rutinieră manieră posibilă? Evident, pentru a demonstra că întreaga suflare a țării susținea – cu un entuziasm debordant– realegerea lui în funcția de secretar general al partidului și, implicit, prin acțiuni comune, promova cu toată convingerea întreaga politică internă și externă concepută și aplicată de „Ctitorul României socialiste”.
Evident, nimeni nu știa că reuniunile respectivelor foruri aveau să fie – și ele – ultimele din perioada antedecembristă. Congresul al XIV-lea a cărui pregătire intrase în linie dreaptă își propunea să pună bazele unei etape superioare a „Epocii de Aur” cu mult peste finalul secolului al XX-lea, iar în tot acest proiect de țară FDUS, Consiliile minorităților naționale, alte așa-zise organizații de masă și obștești se „bucurau” de atribuirea unor adevărate misiuni „istorice”. Ceea ce se vedea, însă, „cu ochiul liber” – inclusiv din filmările pentru reportajele difuzate în Telejurnale – era o atmosferă care îmbina apatia cu deznădejdea, în special prin nodul în care se aplauda și ovaționa.
O CONSTRUCȚIE FISURATĂ CU UN „RISC SEISMIC” DE GRADUL ZERO. A venit momentul să tratez, fie și numai pe scurt, o „teză” promovată fără întrerupere de N.C., și anume faptul că în România se crease un sistem coerent, eficient de exercitare a puterii de întregul popor, îndeosebi prin organismele „democrației muncitorești revoluționare”. De unde au rezultat formulele adoptate? Cum de unde? Păi, de la Stalin citire.
Să facem apel la câteva date și fapte confirmate de istoria adevărată. Începând din 1936, când s-a adoptat mult-lăudata Constituție stalinistă, la alegeri avea dreptul să depună candidaturi numai „Blocul comuniștilor și al celor fără de partid”. Modelul a fost preluat în România în urma unor întâlniri, la Kremlin, între Stalin și o delegație a PCR condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej. În timpul convorbirii, s-a luat decizia de a se forma, în vederea alegerilor din 19 noiembrie 1946 „Blocul Partidelor Democratice” (BPD), alcătuit din PCR și sateliții acestuia, oficiali și/sau mascați. La alegeri au participat, cum se știe, și partidele istorice, adevăratele câștigătoare ale scrutinului, dar „mașina de numărat voturile” (tot vorba lui Stalin) a funcționat perfect. BPD a fost declarat învingător, așa cum se stabilise de comun acord cu sovieticii.
După instaurarea RPR, pentru alegerile din 28 martie 1948, s-a constituit „Frontul Democrației Populare” (PDP) care a funcționat în campaniile electorale din întreaga perioadă a domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
La Plenara CC al PCR din 24-25 octombrie 1968 (adică exact în urmă cu 21 de ani de la reuniunile pe care le evoc), la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, s-a decis transformarea FDP în „Frontul Unității Socialiste” (FUS) „ca expresie a noului stadiu de dezvoltare a României”. Acronimul FUS a inspirat cascade de bancuri, ceea ce – până la urmă – l-a determinat pe N.C. să propună la Congresul FUS din ianuarie 1980 schimbarea denumirii în „Frontul Democrației și Unității Socialiste” (FDUS). Tot atunci s-a decis ca organul de presă al FDUS să fie cotidianul „România liberă”. Președintele acestui organism-mamut (FDUS) a fost ales Nicolae Ceaușescu.
Chiar dacă va ocupa ceva mai mult spațiu din episodul de față, cred că nu este lipsit de interes să menționez câteva dintre organizațiile componente, conduse, evident, de Partidul Comunist Român: Uniunea Generală a Sindicatelor din România, Uniunea Tineretului Comunist, Uniunea Asociaților Studenților Comuniști din România, Consiliul Național al Organizației Pionierilor, Consiliul Național al Femeilor, Consiliul Oamenilor Muncii de Naționalitate Maghiară, Consiliul Oamenilor Muncii de Naționalitate Germană, Consiliul Oamenilor Muncii de Naționalitate Sârbă din Județul Caraș-Severin, Consiliul Oamenilor Muncii de Naționalitate Sârbă din Județul Timiș, Consiliul Oamenilor Muncii de Naționalitate Ucraineană din Județul Maramureș, Consiliul Oamenilor Muncii de Naționalitate Ucraineană din Județul Suceava, Uniunea Centrală a Cooperativelor Meșteșugărești, Uniunea Națională a Cooperativelor Agricole de Producție, CENTROCOOP, Asociația Cineaștilor, Asociația Juriștilor, Uniunea Arhitecților, Uniunea Compozitorilor, Uniunea Scriitorilor, Uniunea Artiștilor Plastici, Uniunea Ziariștilor, Asociația Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale, Uniunea Societăților de Științe Medicale, Consiliul Național al Inginerilor și Tehnicienilor, Asociația Oamenilor de Știință, Uniunea Societăților Științifice ale Cadrelor Didactice, Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport, Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi, Comitetul Foștilor Deținuți Antifasciști, Comitetul Organizatoric al Veteranilor din Războiul Antifascist, Consiliul Național pentru Apărarea Păcii, Societatea de Cruce Roșie, Asociația Crescătorilor de Albine, precum și asociații de prietenie cu alte țări și popoare. Enumerarea ar putea să dea impresia că funcționau modalități diversificate, cuprinzătoare ca dovadă a manifestării democratice a entităților cu pricina. În realitate, cele mai multe erau forme fără fond, ori simple executante ale ordinelor Comandantului suprem.
Congresele (trei la număr) și Plenarele Consiliului Național al FDUS (de regulă, două pe an) aveau, de fapt, rolul de mitinguri, ori de simpozioane extinse, cópii mai mult sau mai puțin reușite ale reuniunilor PCR. Nimic din ceea ce putea să însemne „un adevărat forum național, în care masele populare își spun deschis părerea asupra mersului democrației socialiste” (cum se afirma în actele constitutive ale FUS și, apoi, ale FDUS), nu exista în realitate.
Mai rețin că, în 1982, s-a înființat Organizația Democrației și Unității Socialiste (ODUS) din care, chipurile, făceau parte mai toți cetățenii adulți ai României nemembri ai PCR, cu vârste de peste 18 ani. ODUS era definită drept „organizație politică de masă, revoluționar-patriotică”. Se pretindea că, în 1989 ,avea 4.426.240 de membri.
Se programase ca FDUS să-și țină următorul Congres în februarie 1990. Între timp, în decembrie 1989, și-a dat obștescul sfârșit, odată cu PCR și ansamblul organizațiilor „de masă” reale și/sau fictive.
Lasă un răspuns