1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. De la local la global, sub impactul „capriciilor” vremurilor

20 – 26 noiembrie

CÂND ROMÂNIA PĂREA PREA MICĂ PENTRU UN LIDER ATÂT DE MARE. Foarte multe capitole ale Raportului aveau „o bătaie” mult mai lungă în comparație cu elementele concrete pe care le conțineau. De aici, caracterul polemic al aserțiunilor, mai ales ale celor cu ținte globale. Evident, N.C. ar fi preferat să spună tot ceea ce avea „pe suflet” în prezența liderilor cu anvergură mondială, șefi de partide, de state. Or, delegațiile străine erau conduse – după cum am mai remarcat – de persoane cu funcții inferioare în structurile politice pe care le reprezentau.

Constantin Olteanu, proaspăt  secretar al CC al PCR pe probleme externe, a precizat în cartea pe care am mai menționat-o:

„Această scădere a nivelului de reprezentare l-a observat și Nicolae Ceaușescu (ca să vezi și să nu crezi! – T.B.), dar nu l-a comentat. În octombrie 1989, după ce preluasem conducerea Secției Relații Externe, Nicolae Ceaușescu mi-a spus că dorea să aibă o întâlnire (la Congresul al XIV-lea al PCR, potrivit invitațiilor adresate în spiritul practicilor anterioare – T.B.) cu Mihail Gorbaciov și cu ceilalți lideri ai țărilor socialiste ca să dezbată deschis evoluția sistemului socialist, problemele divergente pe această temă pentru a găsi soluții de rezolvare. Avea în vedere ca noi, românii, să propunem o întâlnire mai largă a partidelor comuniste și muncitorești în care să se discute temeinic problemele socialismului și, pe această bază, să se stabilească modul în care trebuie acționat, ce trebuie perfecționat, la ce trebuie renunțat, care sunt prioritățile etc.”

Nivelul modest de reprezentare nu a permis nici măcar o firavă deschidere spre împlinirea „visului” care nu-i dădea pace liderului suprem român. Niciun delegat din străinătate nu și-a asumat vreo promisiune în sensul dorit de N.C.

În privința preconizatei reuniuni comuniste internaționale, Nicolae Ceaușescu își modificase cu 180 de grade „viziunea” afișată de-a lungul deceniilor precedente. Din adversar hotărât al unor asemenea conclavuri, devenise un promotor înfocat al acestora. Nu era nici prima și nici ultima schimbare de macaz din biografia lui politică.

Integrându-se în UTC, la mijlocul anilor ʼ30 din secolul trecut, N.C. a dobândit automat calitatea de membru al Internaționalei Comuniste a Tineretului (KIM, după inițialele din limba rusă), cu secțiuni componente în 56 de țări, inclusiv România. Aplicarea „liniei” KIM era, deci, obligatorie și pentru UTC din țara noastră, iar N.C. a acționat în consecință, cu toată convingerea. După modelul Internaționalei a III-a Comunistă (Comintern), „ramura tânără” a ținut, în toamna anului 1935, un Congres, cel din urmă dintr-o „istorie” de 23 de ani, Congres ale cărui decizii erau (repet) obligatorii și pentru UTCdR. S-a ajuns până acolo încât, pe baza indicațiilor de la Moscova, UTC din țara noastră și-a încetat activitatea în 1937-1938. Operațiunea de „refacere” a fost declanșată în octombrie 1939. Organul de presă al UTCdR era intitulat „Tânărul leninist”. Cum se știe, în 1943, atât Comintern-ul, cât și KIM s-au autodizolvat.

În septembrie 1947, s-a înființat Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești (Cominform) din care a făcut parte, de la început, PCR. În urma rupturii cu I.B. Tito, sediul Cominform-ului și cel al ziarului acestuia „Pentru pace trainică, pentru democrație populară” s-a mutat de la Belgrad la București, ceea ce a însemnat și o implicare directă a lui N.C., în funcțiile pe care le-a deținut, în activitățile aferente, marcate – ca etape definitorii – de patru Consfătuiri.

Cum se vede, mereu și mereu, nevoia de a aduce noi și noi dovezi în vederea apropierii de adevărul istoric, mă determină să fac apel la perioade pe care unii le consideră revolute, fără relevanță pentru ceea ce a însemnat „Epoca de Aur”, sub cele mai diverse aspecte „teoretice și practice”. În caz contrar nu pot fi identificate nici măcar „rădăcinile” unor comportamente (chiar) banale, ale unor acțiuni care, altfel, sunt imposibil de explicat.

În autobiografia sa (scrisă în 1945) aflată la Arhivele Naționale, Nicolae Ceaușescu a precizat:

„În iunie-iulie (1939) am fost o lună la o școală de cadre împreună cu încă 5 tovi, problema principală care a fost prelucrat a fost Istoria Partidului Bolșevic.”

Reconfirm, prin aceste notații, ceea ce am auzit cu urechile mele, în 1952, la Muzeul Doftana („episod” povestit pe larg în cărțile mele). Prin urmare, iată care a fost baza „instituțional-formativă”, cât de cât sistematică, a cunoștințelor lui politice. Nu vreau să fiu greșit înțeles nici de această dată. Cunosc, prin proprie experiență, cât de mult a contat pentru noi, uteciștii, în 1945, studierea „Cursului scurt al Istoriei PC (bolșevic) din URSS”. Era, într-un anume context, o mică enciclopedie ideologico-doctrinaro-politică. A fost teribil de greu, chiar dramatic, în anii următori, să constatăm că, fără voia noastră, fusesem predestinați rolului de victime ale unor mistificări, ale unor manipulări. Pe măsură ce ne dumiream, doream, tot mai mult, să ne desprindem de dogmele, de minciunile din „Cursul scurt”. În cartea mea, „Trilogia Revoluției Române în direct”, vol. I, am povestit, pe larg, ce am pătimit, la Înalta Școală „A.A. Jdanov”, când la seminarele privind Istoria PCUS am semnalat multe „inadvertențe” în lecțiile care ni se predau.

În ceea ce îl privește pe Nicolae Ceaușescu, timpul a atestat că aproape tot ceea ce i s-a „lipit” în minte, în cunoștințele și conștiința lui, au rămas „învățăturilor staliniste”. Sigur, a evoluat, a învățat multe, dar „temelia” nu a suferit nici măcar o fisură. Ce legătură au toate acestea cu tema „Consfătuirilor partidelor comuniste și muncitorești” care îl preocupa atât de mult, mai ales, în 1989?

Am reținut câteva „episoade” referitoare la modul în care N.C. a receptat principalele mesaje ale Congresului al XX-lea al PCUS, ca un șoc teribil, ca o lovitură „la moalele capului”. Peste aproximativ doi ani, în noiembrie 1957, a avut prilejul să se „reechilibreze” ideologic și practic. A fost inclus în Delegația PRM, condusă de Chivu Stoica, pe atunci prim-ministru, pentru a participa la Consfătuirea partidelor comuniste și muncitorești, organizată, la Moscova, cu prilejul marcării a 40 de ani de la Revoluția bolșevică.

În legătură cu acest eveniment este bătută multă monedă, mai ales în privința accidentului de la Aeroportul Vnukovo din Moscova în care și-a pierdut viața Grigore Preoteasa, membru al Delegației române. Inexplicabil mai puțin se vorbește despre amintita Consfătuire, inclusiv despre participarea lui Nicolae Ceaușescu.

„SUPRADOZA” DE OPTIMISM. Îmi îngădui să „păcătuiesc”, din nou, prin recursul la încă o paranteză (a câta?!) care îl privește pe Grigore Preoteasa. L-am văzut prima dată la un miting electoral, în 1946, când îndeplinea funcția de redactor-șef al ziarului „România liberă”. Cuvântul său m-a impresionat; se vădea că urmase cursuri universitare și că n-a trecut prin ele „ca gâsca prin apă”. Era ilegalist, cu mulți ani de detenție. Avea la activ și o experiență publicistică semnificativă. L-am cunoscut direct la masa festivă de la finalul anului de învățământ 1953-1954 la Școala Superioară de Științe Sociale „A.A. Jdanov”. Absolveam primul an de studii. Între colegi, Ecaterina (Katy) Preoteasa, soția. Pe atunci, G.P. era prim-adjunct al ministrului Afacerilor Externe al României, Katy m-a prezentat și am avut o discuție relativ îndelungată cu distinsul demnitar. Într-adevăr, avea în sânge o manieră elegantă de comunicare, firească, fără „ștaif”.

N-am observat nicio reținere când a venit vorba despre subiecte sensibile, mai ales despre cele referitoare la situația din URSS, după moartea lui Stalin. La scurt timp, a fost numit ministru plin al Afacerilor Externe. În 1957, a devenit secretar al CC al PMR, responsabil cu propaganda și cultura. Multe speranțe se legau de exercitarea noii funcții, în virtutea căreia fusese inclus în Delegația amintită.

Mihai Novicov, un alt personaj interesant, ilegalist basarabean, mentor al lui Nicolae Ceaușescu în închisoarea Doftana (l-a învățat ceva carte), a fost în avionul care s-a prăbușit la Vnukovo și a scris, chiar în noiembrie 1957, pentru „sertar”, un fel de reportaj, publicat abia în 1998, în Editura „Evenimentul românesc”. Între altele, a schițat „portretele” unor membri ai Delegației, inclusiv al lui Nicolae Ceaușescu. Mihai Pelin – care a publicat o documentată prefață la volumașul respectiv – povestește că la prima mare ieșire publică a lui N.C. după ce a devenit prim-secretar al CC al PMR, la 1 mai 1965 (am fost, cum am mai precizat, în calitate de ziarist la Radio, la acea recepție), Zaharia Stancu i-a cerut lui Mihai Novicov să-l însoțească pentru a adresa „cele mai bune urări” noului „stăpân”. Mihai Novicov l-a refuzat și și-a motivat atitudinea prin premoniția că N.C. „va duce țara de râpă”.

Mai notez că șeful Delegației sovietice care a însoțit trenul de la Moscova la București cu sicriul lui Grigore Preoteasa a fost nimeni altul decât L.I. Brejnev, pe atunci, membru al Prezidiului (Biroul Politic) și secretar al CC al PCUS. La București, Brejnev a discutat îndelung cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, inclusiv pe temele abordate la Consfătuirea de la Moscova.