1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. De la Răsărit nu mai venea lumina, ci teama de schimbări ireversibile

20 – 26 mai

S-AU DEZLEGAT CAII DISOLUȚIEI. La 25 mai 1989 s-a întrunit, pentru prima dată, Congresul Deputaților Poporului în URSS, ales în urmă cu două luni. Scrutinul și, apoi, lucrările Congresului au ținut capul de afiș al presei internaționale. Era vorba despre un experiment ale cărui consecințe se anunțau imprevizibile, impactul asupra vieții politice mondiale fiind perceput, deopotrivă, drept încurajator și înfricoșător. Din cei 2.225 de deputați, circa 1.500 au fost aleși în circumscripții electorale cu un număr nelimitat de candidați și numai o treime intra în categoria celor numiți, respectiv persoanele desemnate din oficiu de partid și de organizațiile de masă și obștești. Evident, deciziile care trebuia să le adopte Congresul depindeau de cele două treimi de aleși (pe bune, cum se spune). Ce orientare se anticipa să aibă cei mai mulți dintre aceștia?

Pentru a răspunde la o asemenea întrebare capitală este nevoie de o scurtă retrospectivă. Precizez că multe dintre informațiile pe care le voi prezenta au fost din surse „deschise”, cele la care m-am referit deseori și până acum.

În pregătirea alegerilor, Gorbaciov și-a sintetizat astfel strategia pentru anul 1989: „trecerea puterii de la Partidul Comunist la soviete prin intermediul alegerilor libere”. Aparatul de partid, care continua să dispună de principalele pârghii de putere, s-a opus cu înverșunare, dar realitățile în rapidă schimbare le-au diminuat semnificativ forțele.

În luna martie 1989, Comitetul Central al PCUS a ratificat, în cele din urmă, rolul și locul noii formule a organismului suprem în stat și modalitățile de concretizare a acesteia. S-a ales și o nouă conducere de partid. Cele mai multe voturi negative le-a primit Ligaciov (78), urmat de Iakovlev (59), în timp ce Gorbaciov a primit „doar” 12.

Este semnificativ că Academia de Științe a URSS s-a abătut de la scenariul electoral impus de la Centru. Membrii institutelor științifice și universitare s-au reunit în vederea nominalizării candidaților pentru cele 25 de locuri pe care le aveau rezervate. În fruntea listei se aflau Andrei Saharov (nominalizat de 55 de institute), savantul spațial Roald Sadgeev (24), Dmitri Lihaciov, specialist în literatura rusă veche și supraviețuitor al lagărelor de muncă staliniste (19), economiștii liberali Gavril Popov (16) și Nikolai Șmeliov (11). Însă când Prezidiul Academiei a triat lista, l-a exclus pe Saharov. Ca reacție, alte grupări din Moscova și din toată țara  (una tocmai din Kamceatka) l-au nominalizat pe Saharov pentru a candida în circumscripțiile lor, în timp ce peste 3.000 de angajați ai Academiei au protestat față de decizia Prezidiului în fața sediului acestuia din Moscova.

Bineînțeles, cei persecutați au fost aleși.

Principalul rival al lui Gorbaciov, fostul lider al PCUS din Urali și, apoi, din Moscova, Boris Elțîn, a ezitat în privința alegerii circumscripției electorale în care să candideze. Susținătorii au completat documente în numele lui în 50 de circumscripții din toată țara. La început, Elțîn s-a concentrat asupra localității natale din Siberia, totuși Moscova era cu totul altceva. Voluntarii au intrat în fabrici și instituții. Elțîn s-a întâlnit cu sute și mii de alegători, a ținut zilnic câteva discursuri, unele la mitinguri din oraș, unde răspundea la nesfârșite întrebări. Mulți dintre fanii lui purtau pancarte-sandvici pe care scria „Luptă, Boris!” sau lozinci scrise manual: „Jos mâinile de pe Elțîn!”. Arma cea mai importantă a lui Elțîn a fost, însă, poziția neprofesionistă a oficialilor de partid. La ultima ședință de nominalizare a activiștilor de partid, organizatorii au aranjat ca Elțîn să piardă în fața lui Evgheni Brakov, directorul fabricii de automobile ZIL, și a lui Gheorghi Greciko, un cosmonaut popular. Greciko s-a retras, însă, în ultima clipă, permițându-i lui Elțîn să câștige un loc pe buletinul de vot.

La alegerile propriu-zise, Elțîn a câștigat cu 89% din totalul voturilor exprimate; 5.117.745 din 5.736.470. Opozanți și/sau disidenți bine cunoscuți precum economistul Oleg Bogomolov și istoricul Iuri Afanasiev au învins, de asemenea, candidați sprijiniți de partid din Moscova, așa cum au făcut și candidați necunoscuți până atunci, precum fizicianul de 32 de ani, Ilia Zaslavski. Fără să fi împlinit 30 de ani și cu un handicap fizic care-l împiedica să stea mult timp în picioare ori să umble fără cârje, Zaslavski a câștigat în circumscripția Octombrie din Capitală. În toată țara, 38 de șefi de partid au fost învinși, dintre care 29 erau prim-secretari de provincii.

Gorbaciov a declarat a doua zi după scrutin că „perestroika fusese acceptată de oameni cu inimile și cu mințile lor”. A apreciat că, prin faptul că nu au votat automat în favoarea oficialilor din partid, cetățenii și-au exprimat dorința ca perestroika să se desfășoare mai repede și mai bine.

„Nu se poate vorbi despre niciun fel de înfrângere”, a declarat, la rândul lui, Iakolev, subliniind, așa cum făcuse și Gorbaciov, că 85% dintre deputații cu adevărat liber aleși erau membri de partid, comparativ cu cota de 50% din vechiul Soviet Suprem, ales prin voturi măsluite. De obicei, membrii Biroului Politic al CC al PCUS nu comentau când conducătorul suprem făcea apel la ordine în ședințe, însă, de data aceasta, au continuat să se contrazică în privința rezultatelor alegerilor. Când Gorbaciov a salutat faptul că 85% din cei aleși erau comuniști, Ligaciov și Vorotnikov au replicat:

– Dar ce fel de comuniști?

Nu știu de ce, dar am sentimentul că tot ce s-a întâmplat în URSS în urmă cu 35 de ani prezintă un oarecare interes și pentru actuala campanie electorală (2024) din România.

ȘOCURILE, ACUMULATE ÎN SPAȚIU ȘI TIMP, IMPOSIBIL DE RESORBIT. 25 mai 1989, ziua inaugurală a Congresului Deputaților Poporului s-a arătat senină și caldă. Palatul Congreselor, construit în 1961, în stil modern, cu ziduri din marmură și sticlă, contrasta cu bisericile din secolul al XV-lea din incinta Kremlinului. Sala cea mare, cu locuri pentru 6.000 de participanți, găzduise toate Congresele PCUS de după 1961. Deputații de rând au întâlnit mulțimi prietenoase când au mers pe jos spre Kremlin. Oficialitățile înalte de partid și de stat au trecut, însă, în viteză pe lângă ei în limuzine negre, la fel ca diplomații străini, printre care ambasadorul SUA, Jack F. Matlock, în „Cadillacul” lui discret blindat, cu steagul american deasupra aripii din dreapta. La anterioarele Congrese de partid, membrii Biroului Politic stăteau totdeauna în rânduri compacte pe scenă, cu fața spre auditoriu (ca la Sala Palatului din București). Acum, pentru prima dată, lumea îi vedea pe scaunele din sală. Când a început sesiunea, la ora 10 fix, Gorbaciov și adjunctul lui pentru Congres, Anatoli Lukianov, au stat în primul rând alături de alți deputați din Moscova, în timp ce președintele Comisiei Electorale Centrale, Vladimir Orlov, singur pe scenă, a citit raportul despre rezultatele alegerilor.

Prima acțiune majoră a Congresului a fost alegerea președintelui care avea să conducă deliberările și, în același timp, să fie, la fel ca președinții vechiului Soviet Suprem, șeful titular al statului.

La scurt timp, după adoptarea moțiunii neașteptate de a se păstra un moment de reculegere în memoria victimelor din Tbilisi, Gorbaciov i-a dat cuvântul lui Andrei Saharov, care a prezentat propunerea neinclusă în scenariu: toți candidații pentru postul respectiv să-și expună punctele de vedere despre chestiunile principale ale zilei, înainte de a se trece la vot. Saharov a spus că el îl susține pe Gorbaciov, dar sprijinul lui era „condiționat” tocmai de expunerea pe care avea acesta s-o facă. Acceptând propunerea,  a justificat, pe scurt, politica peretroikăi, și s-a referit la rolul lui în tragedia de la Tbilisi, rol limitat la ordinul dat lui Șevardnadze să se deplaseze la „locul faptei” și de a-și apăra noua și somptuoasa sa vilă de la Foros, de pe malul Mării Negre. A afirmat că nu era vila lui, ci a întregii conduceri, și că alte construcții folosite de el și familia lui fuseseră transformate în sanatorii. În cele din urmă, Gorbaciov s-a confruntat cu o opoziție nominală doar din partea unui deputat din Leningrad, un inginer/designer cu nume vechi și aristocratic, Aleksandr Obolenski, care s-a propus pe sine ca președinte.

Imediat după anunțarea oficială a rezultatelor votului, Nicolae Ceaușescu i-a trimis lui Mihail Gorbaciov o relativ lungă telegramă de felicitare, al cărei text s-a publicat pe prima pagină a cotidianelor centrale. Noi, cei de la Televiziune, am difuzat telegrama în Telejurnalul de seară din 25 mai 1989, cu indicația de a o citi pe fondul imaginilor de la vot și de la anunțarea rezultatelor acestuia. În schimb, presa tipărită a publicat doar o știre de 10 rânduri despre lucrările propriu-zise ale Congresului.

Reuniunea Congresului Deputaților Poporului din URSS avea drept principal scop legalizarea și legitimarea procesului de reformare a societății sovietice, inițiat de Mihail Gorbaciov, în 1985. Pentru prima dată în istoria URSS, ședințele au fost transmise în direct de Televiziunea centrală, iar ziarele moscovite și cele locale au preluat integral luările de cuvânt, indiferent de pozițiile exprimate, majoritar anti-Putere.

Telespectatorii s-au împărțit în două mari grupuri: unii au admirat confruntările de idei, iar alții au condamnat ei înșiși ideea prezentării de poziții contradictorii privind viitorul statului sovietic, rolului PCUS, ritmul și conținutul reformelor politice și economice în curs de materializare. Practic, s-a creat în societate o falie care n-a mai putut fi „astupată”, ceea ce a accelerat procesul de disoluție a URSS.

Istoricul Iuri Afanasiev, unul dintre liderii Grupului interregional, care a întrunit cei mai fervenți susținători ai perestroikăi, a confirmat că și la Congres acționau două categorii importante. Prima era a nomenclaturii, iar a doua a așa-numitei clase a „gânditorilor” care puneau sub semnul întrebării întregul proces de reformă. Deputatul Andrei Saharov („părintele” bombei cu sovietic cu hidrogen) era, în opinia lui Afanasiev, persoana cea mai  vocală, cea mai reprezentativă, care a exprimat deschis, fără inhibiții, ideea introducerii sistemului multipartid, insistând ca Grupul Interregional să joace rolul de opoziție instituționalizată.

Neapărat se cere menționat că, din partea RSS Moldovenești, fuseseră aleși 43 de deputați prin vot liber, alți 13 fiind numiți din oficiu de partid, sindicate și alte organizații obștești. Zece dintre deputații aleși erau reprezentanți ai intelectualilor, lideri ai mișcării naționale moldovenești. Printre ei se aflau Grigore Vieru, Ion Hadârcă, Eugen Doga, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Ion Druță, Leonida Lari, Nicolae Dabija. Dumitru Matcovschi, de pildă, în confruntarea electorală a reușit să-l învingă pe șeful KGB din Chișinău, moment urmat de un accident rutier deosebit de grav (17 mai 1989) din care, miraculos, a supraviețuit. Alți deputați au câștigat voturile majorității alegătorilor în fața unor reprezentanți ai nomenclaturii de partid și de stat.

Luările de poziție în Congres ale deputaților din partea RSS Moldovenească au fost, în multe cazuri, deosebit de incisive. Mihai Cimpoi, de pildă, a cerut investigarea incidentelor violente de la Tbilisi, din 9 aprilie 1989, când – așa cum am relatat într-un episod precedent – forțele „de ordine” au folosit hârlețe de geniști și gaze toxice împotriva demonstranților pașnici. M. Cimpoi a cerut, de asemenea, revenirea asupra suspendării Decretului cu privire la mitinguri și demonstrații, în caz contrar, existând riscul ca primul Congres al Deputaților din URSS să fie etichetat drept unul al deputaților anti-populari. La rândul ei, Leonida Lari a subliniat apăsat nevoia de a se stăvili migrarea așa-zișilor specialiști ruși și de alte etnii în RSSM, pentru că aceștia sunt „rupți de la rădăcinile lor și nelegați prin nimic de ale noastre și se împotrivesc cu încrâncenare ca blândul nostru popor ce i-a primit să aibă parte de limba, de istoria și cultura sa pe teritoriul străbun”.

Congresul a înființat numeroase Comisii, printre care și cea condusă de Aleksandr Iakovlev, cu privire la aprecierea consecințelor politice ale Pactului Ribbentrop-Molotov. Din partea RSSM în această Comisie au fost aleși Ion Druță și Grigore Eremei. Reticența exprimată atunci de marele romancier Druță față de condamnarea Pactului i-a intrigat teribil pe mulți, inclusiv pe mine, care am urmărit lucrările Congresului. Poziția lui Druță a anticipat trecerea scriitorului (stabilit de decenii la Moscova) în tabăra celor ostili întoarcerii moldovenilor la identitatea națională românească. În acest fel s-a rupt definitiv de majoritatea covârșitoare a intelectualilor români din Basarabia.