1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Departe de țară, într-o lume a iluziilor și a trăirilor „romantice”

22 – 28 iulie

CONFRUNTĂRI ÎN FAȚA „CVADRATURA CERCULUI”. În timp ce în România se țineau lanț manifestările omagiale prilejuite de aniversarea Congresului al IX-lea, la Paris, Viena, Londra, Budapesta, Milano, Lisabona, München etc., exponenți ai Diasporei organizau ample dezbateri referitoare la situația din țară, precum și la relațiile externe ale autorităților de la București cu diverse state, mai ales, din Europa. Analiza unor fapte și date urmată de concluzii atesta creșterea în amploare și adâncime a criticilor la adresa regimului care purta pecetea gândirii și acțiunii lui Nicolae Ceaușescu. Totodată, s-au examinat tentativele de coagulare a unor forțe capabile să exercite presiuni tot mai puternice pentru înscrierea României în procesul reformator din Estul continentului.

La multe dintre aceste dezbateri, un subiect controversat a fost Declarația de la Budapesta semnată de un numeroși intelectuali români aflați în Exil și de omologi ai acestora din Ungaria pe tema reconcilierii celor două țări și națiuni. Voi mai face trimiteri la amintita Declarație, cu alte prilejuri. Acum, am în vedere, în special, ecoul ei în spațiul european. Nu au lipsit criticile, însă, ideea reconcilierii a fost salutată unanim.

Bunăoară, demonstrativ, la Paris, a fost organizată o reuniune comună a exilanților români și maghiari la care s-a vorbit preponderent în limba română. Pentru cei puțini care nu vorbeau românește s-a oferit să traducă Ariadna Combes, fiica Doinei Cornea. Una dintre „vedetele” evenimentului a fost Mihnea Berindei, lider al social-democraților români din Vestul Europei. L-am cunoscut la Iași, în 1997, când a participat la Convenția Partidului Democrat, formațiune politică proaspăt primită în Internaționala Socialistă. Impresia a fost copleșitoare. Partea maghiară l-a avut ca principal reprezentant pe Molnar Gustav, un filosof, viitorul redactor-șef al revistei „Limes”.

Din confruntarea punctelor de vedere a rezultat – cu un optimism exagerat – că atât în rândurile românilor, cât și în cele ale maghiarilor se consolidează forțele antiregim, proces care ar permite (și mai bine și mai rapid) o rezolvare trainică, definitivă a problemelor inter-etnice, în special din Transilvania.

S-a apreciat că destinul relațiilor româno-ungare depinde de saltul pe care Opoziția democratică îl poate face mai ales prin soluționarea corectă a situației extrem de complexe, de dificile din ambele țări, dar care beneficiază de un model posibil – concilierea franco-germană – și de un larg context favorabil – Europa unită, care nu poate exista fără țările din Est. S-a ajuns și la concluzia că fiecare națiune are o parte de responsabilitate în legătură cu erorile trecutului, dar calea către care trebuie să se îndrepte este cea europeană.

S-a mai afirmat, într-un climat de confuzie, că autonomia culturală și existența unor instanțe democratice alte naționalităților minoritare (care revendicau un statut recunoscut al diferenței, aspirații firești) reprezintă pentru Puterea de la București tot atâtea gesturi „subversive”, punând în pericol „cuceririle revoluționare”. În aceste condiții, sistematizarea satelor a reprezentat doar  o tentativă de a șterge diferențele în cazul acelei meta-comunicări imposibil de transplantat, incapabilă să supraviețuiască dincolo de spațiul comunității multi-culturale și multi-lingvistice care a generat-o.

Ziaristul francez A. Celier – explicând rostul operațiunii „Sate românești” și Dinu Zamfirescu – care a relatat despre locuitorii a două sate din Maramureș și Bistrița-Năsăud au adus elemente concrete referitoare la opoziția populară față de acțiunea de „sistematizare” a satelor.

O VOCE PUTERNICĂ, UN MESAJ PE MĂSURĂ. Pe fondul unor asemenea preocupări a avut un ecou deosebit emisiunea postului de radio „Vocea Americii” la care a participat Ion Rațiu, liderul Uniunii Mondiale a Românilor Liberi (UMRL). Era vorba despre autenticul descendent al memorandistului din secolul al XIX-lea cu numele de Ion Rațiu. Cum se știe, după decembrie 1989, Ion Rațiu, care a revenit în România la începutul anului 1990, a jucat un rol deloc neglijabil în viața politică internă postdecembristă. L-am cunoscut când fusese ales, la 20 mai 1990, în Adunarea Deputaților, după eșecul candidaturii lui la alegerile prezidențiale. Cum mai remarcam, a fost un democrat convins, un om fermecător, de o factură deosebită, ieșită puternic în evidență în condițiile acelui început de parlamentarism adaptat noilor vremuri.

În amintita emisiune n-au fost ocolite temele cele mai spinoase, inclusiv cea a așa-zisei „autonomii teritoriale pe criterii etnice”. Cred că prezintă interes punctele de vedere exprimate de Ion Rațiu ca o completare emblematică a atmosferei din vara anului 1989, cu bine cunoscutele reverberații în țară, în România reală din acea perioadă. Între altele, Ion Rațiu a afirmat:

„Cred că este important să subliniez că drepturile cetățenilor din România, indiferent de naționalitatea acestora, ar trebui să fie garantate într-o Românie democrată. Aici este toată problema care trebuie elucidată. De aceea am făcut-o pentru că sunt foarte multi români care mi-au comunicat mie, din România, că sunt foarte îngrijorați de această Declarație (Declarația de la Budapesta – T.B.).

Este un gest din partea unor indivizi, din partea unor buni români, a unor buni unguri care vor să stingă «plățile» între ei și să găsească o formulă mai acceptabilă de conviețuire. Istoria ne-a hărăzit să trăim unul lângă altul. Deci, în privința aceasta, cu multă dragoste și înțelegere, aprob acest lucru. Însă cred este de datoria noastră să spunem în numele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi că o astfel de Declarație trebuie făcută de poporul român după ce este liber, în deplinătatea exercițiului drepturilor sale și nu s-o facem noi, din exil. Ca indivizi, evident, fiecare putem să facem o declarație de genul acesta.

Trebuie înlăturate anumite confuzii care s-au creat în țară. Eu am primit personal mesaje din țară în această privință și cred că este important ca să reafirmăm hotărârea noastră de a da tuturor cetățenilor țării în România liberă și democrată de mâine, exercițiul tuturor drepturilor lor, așa cum au fost definite în Constituția din 1923.

Să fie o egalitate completă fără discriminare, fiecare să poată veni în limba lui în fața instanțelor judecătorești. Dar noi nu putem să grevăm viitorul țării, astăzi, în a face anumite declarații care aparțin numai și numai poporului român, în plenitudinea exercitării drepturilor sale.

Suntem de acord întru totul în ceea ce privește obiectivele noastre. Cred, însă, că este important ca să se specifice că această autonomie nu este nici politică și nici a regiunii, nici politică a minorității în sine, pentru că acesta este motivul pentru care Bucureștiul ne atacă astăzi pe toți patrioții care luptăm în exil, considerându-ne drept șovini, vânduți ungurilor, drept trădători”.