1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Deșertăciunea deșertăciunilor, în variantă dâmbovițeană

NIMIC NU S-A MAI PUTUT SCHIMBA PE ULTIMA SUTĂ DE METRI. Când am fost anchetat la Procuratură mi s-au pus la dispoziție mii de documente, pe baza cărora s-a întocmit Rechizitoriul. Reamintesc că, în ceea ce mă privește, Rechizitoriul a preciza că am fost exonerat de orice acuzație de natură penală în legătură cu activitatea de coordonator al primei telerevoluții din lume. Dar, despre respectiva anchetă și, implicit, despre Rechizitoriul nu este nevoie să fac, acum, mai multe trimiteri. Mă opresc la faptul că am avut, între multe altele, toate stenogramele audierilor la Comisia senatorială de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989.

Nu știu cât de multe stenograme a consultat Alex Mihai Stoenescu, dar ceea ce a scris în „Cronologia” sa (pe care am mai citat-o) îmi oferă posibilitatea să redau, într-o formă concentrată, o serie de fapte și date care, în absența sintezei pe care a elaborat-o, ar fi fost nevoie să le prezint în zeci de episoade. Voi reda ample extrase din „Cronologie” cu foarte puține comentarii, întrucât pe acestea le-am supus atenției cititorilor în cărțile mele referitoare la Revoluție.

Despre ziua de 10 decembrie 1989, prin informațiile primite, atunci, din țară și din străinătate pot să povestesc multe. Acum, pentru a prefața un eveniment foarte important din România trec rapid în revistă câteva momente care recompun contextul internațional al cronicii acelei zile.

La Sofia și în alte orașe din Bulgaria au avut loc mitinguri și demonstrații la care s-au formulat acuzații împotriva orânduirii socialiste și a PCB. S-a cerut înlocuirea lui Petăr Mladenov din funcția de președinte al Consiliului de Stat și înlocuirea lui cu Jelio Jelev, președintele Uniunii Forțelor Democratice. La mitingul care a avut loc în ziua de 10 decembrie, această Uniune a venit cu noi cereri. Conducerea bulgară a solicitat organizatorilor mitingului să-și influențeze demonstranții să se abțină de la violențe, ceea ce s-a și întâmplat. Situația rămânea, însă, foarte încordată.

La Chișinău se constata un interes crescând față de soarta populației de origine românească din fostele județe situate în sudul și nordul Basarabiei, aflate (și în Ucraina anului 2024) în RSS Ucraineană. Avea loc un proces de intensificare a cererilor pentru retrocedarea acestor teritorii RSS Moldovenești.

La Budapesta (și nu numai) a provocat o mare vâlvă interviul ministrului de Externe, Gyula Horn, prin care a susținut necesitatea urgentă de a se suprima vechile structuri care continuau să existe în economia țării, a modului învechit de conducere, necesitatea efectuării unor schimbări de cadre, pentru eliminarea totală a influenței conducătorilor marilor întreprinderi care, împreună cu consiliile uzinale, se opuneau schimbării reale. Conform opiniei lui, „situația dificilă a oamenilor muncii din Ungaria ar putea fi ameliorată, cu adevărat, numai în cazul instaurării economiei de piață”.

Reforma economică din RDG includea privatizări, crearea de societăți mixte cu RFG, înființarea unei „Uniuni monetare” și a unor structuri politice și sociale similare în vederea accelerării procesului de apropriere a celor două state germane, ceea ce punea în fața terților noi fapte împlinite, ireversibile, privind unificarea acestora.

La Washington, Comitetul pentru Relații Externe din Congresul SUA a inițiat audieri privind implicațiile schimbărilor din Europa Răsăriteană asupra politicii de apărare și securitate promovate de Casa Albă. În timpul audierilor, a fost pus accentul pe ajutorul acordat Poloniei și Ungariei în cadrul programului SEDD (Support for East European Democracy), insistându-se pe problemele cu care confruntau aceste țări, în ideea de a fi ajutate în condițiile înlăturării tuturor structurilor vechii Puteri.

MESAJE PRELIMINARE PENTRU SCHIMBĂRI ÎN ROMÂNIA. În cartea sa intitulată „Iași, 14 decembrie 1989, începutul revoluției române”, Cassian Maria Spiridon a precizat că liderii Frontului Popular Român din municipiu și județ au hotărât, la 10 decembrie 1989, organizarea unui miting în Piața Unirii, unde aveau să vorbească: Ștefan Prutianu, despre starea economică, Titi Iacob, despre situația deplorabilă a muncitorilor, iar autorul cărții despre dezastrul din cultură. Au fost scrise de mână sau ștampilate cu gumă mii de fluturași, care chemau populația la adunare în Piața Unirii în ziua de 14 decembrie 1989, mai mulți cetățeni au fost apelați telefonic și informați asupra mitingului de protest. Unele manifeste au fost puse în cutiile poștale de la parterul blocurilor, altele s-au transportat în pachete, lăsate la poarta căminelor studențești. S-au elaborat două documente: Proclamația și Manifestul. Primul se intitula „Chemare către toți românii” (într-o altă variantă cetățenii) de bunăcredință. Cele dintâi 50 de exemplare au conținut o eroare gravă, și anume, anunțarea adunării din Piața Unirii în ziua de sâmbătă, 16 decembrie, la ora 18.00, cu o altă semnătură, cea de Frontul de Salvare Națională. În esență, propunea copierea modelului din RDG al manifestațiilor la aceeași oră, în date diferite: sâmbătă, 16 decembrie, sâmbătă, 23 decembrie.

La rândul lui, Manifestul – semnat de această dată Frontul Popular – era tipărit cu matrițe tăiate în gumă și aveau următorul conținut: „Participați la demonstrația din Piața Unirii, 14 decembrie, ora 16.00”. De Proclamație și de Manifest s-au ocupat frații Stoica și grupul lor. Pentru a evita deruta asupra datelor și autorilor, Alex Mihai Stoenescu opinează că Manifestul „tipărit”, în număr de 2.000 de exemplare, era gata în seara zilei de 13 decembrie și s-a răspândit prin oraș începând cu 14 decembrie, ora 04.00. Liderii FPR, în primul rând Cassian Maria Spiridon, au afirmat mai târziu că textul inițial al Proclamației de la Iași, semnat de Frontul de Salvare Națională și destinat unei revolte în ziua de 16 decembrie, simultan cu cea de la Timișoara, a provenit din URSS. Liderii FDR, care nu aveau legătură cu rețelele sovietice au modificat data manifestației în 14 decembrie și semnătura în Frontul Popular Român. Rețin și aceste puncte de vedere pentru o obiectivă prezentare a diverselor informații și interpretări.

10 decembrie 1989, Timișoara. În dimineața acelei zile, pastorul reformat Laszlo Tökes își anunța enoriașii că, la data de 15 decembrie, va fi evacuat de Miliție și, prin urmare, nu va putea ține următoarea slujbă de duminică. El le indica colaboratorilor apropiați să organizeze o veghe și un protest împotriva acestei măsuri. Securitatea avea dovezi că anunțul său era legat de o acțiune organizată în Ungaria, acțiune menită să îndrepte spre granițele României un număr mare de indivizi care urmau să formeze un lanț de solidaritate cu Tökes, peste frontieră, între localitățile Gyula și Timișoara.

În Cronologie, se mai menționa că, în noaptea de 10 spre 11 decembrie 1989 „persoane neidentificate au împrăștiat pe străzile Timișoarei manifeste cu conținut exclusiv anti-regim «Jos dictatura!», «Jos tirania ceaușistă!», «Moarte dictatorului!». În dimineața zilei următoare, întregul personal al Miliției Județene a fost mobilizat pentru adunarea acestor fluturași care umpluseră străzile orașului”. AMS a mai scris că manifestările de la Timișoara aveau același conținut cu cele care au apărut la Iași și care anunțau drept dată a revoltei tot 16 decembrie. Securitatea nu avea dubii că apariția simultană a acestor manifeste, la Timișoara și la Iași, aparținea agenturii sovietice din România. Desigur, s-au emis și alte puncte de vedere, dar despre acestea am povestit, pe larg, în cărțile mele consacrate Revoluției.

1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Curse contracronometru pe drumuri accidentate

ȚINTE RATATE ÎN SERIE. Așa cum am mai precizat, la 11 decembrie 1989, N.C. a convocat o ședință a CPEx. Conform comunicatului dat publicității, „a fost analizat proiectul planului național unic de dezvoltare economico-socială a Republicii Socialiste România pe anul 1990, definitivat, în spiritul orientărilor și indicațiilor secretarului general al partidului, precum și pe baza propunerilor și orientărilor făcute în ședința precedentă a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR”. De fapt, erau numai modificările „operate” de N.C.

De asemenea, CPEx a decis trecerea pazei frontierei de la Ministerul Apărării Naționale la Ministerul de Interne. Măsura a fost luată după un șir de mult mediatizate treceri de frontieră între care un cioban cu mii de oi, precum și „cea mai spectaculoasă” – „fuga” Nadiei Comăneci. De altfel, prima ședință din programul acelei zile a fost „dedicată” săpunelii zdravene a conducerilor celor două ministere de forță. „Problema” grănicerilor s-a expediat în 8 minute, exact cât a durat toată convocarea. CPEx a mai adoptat hotărârea privind organizarea Revelionului 1990 și a Pomului de Iarnă pentru preșcolari și elevi (în acest scop, s-au alocat 275 de milioane de lei „din fondurile asigurate de organizațiile de masă și obștești”). Pentru studenții și elevii din licee și școli profesionale care mâncau la cantină „s-au acordat câte 10 lei de persoană pentru suplimentarea meniului de Revelion”).

Tot la 11 decembrie, N.C. a semnat Decretul referitor la plata avansului din „fondul de participare a oamenilor muncii la obținerea de beneficii”. Acești bani aveau să fie plătiți în decembrie, în limita sumei de 1,7 miliarde de lei, urmând ca, în prima parte a lui 1990, la încheierea socotelilor pe bază de bilanț, să se efectueze calculul general. Evident, măsura urmărea atenuarea nemulțumirilor în preajma sărbătorilor de iarnă.

N.C., „acționar” la Uzina „23 August”, a primit și el dividende în valoare de 6.000 de lei. În felul acesta s-au „rotunjit” veniturile liderului suprem, temă înscrisă în rândul celor mai bine păzite secrete. Oficial, între retribuția cea mai mare și cea mai mică era interzis un ecart mai mare de 6/1. În realitate, lucrurile se prezentau cu totul altfel. Cred că este aici locul pentru a aduce niscaiva lămuriri despre adevăratele stări de fapt și în această privință.

Surprinzător, în Arhive, am găsit statele de plată ale celor mai bine plătiți oameni din România în decembrie 1989. Este vorba despre un tabel cu numai zece persoane: secretarul general al partidului, secretarii CC ai PCR, șeful Cancelariei CC și pensionarul Ion Gheorghe Maurer. Cei vizați erau înșirați după inițiale, dar lesne de identificat: NC (Nicolae Ceaușescu), VB (Vasile Bărbulescu); EB (Emil Bobu), IC (Ion Coman), SC (Silviu Curticeanu), IM (Ilie Matei), CO (Constantin Olteanu), CR (Constantin Radu), IS (Ion Stoian) și IGM (Ion Gheorghe Maurer).

Retribuția cea mare o avea cum era firesc Nicolae Ceaușescu – 20.000 lei (16.000 de lei retribuția tarifară și 4.000 lei indemnizația de conducere). Nu plătea chirii, nu avea alte cheltuieli pentru locuință și întreținere. Minus reținerea de 3% la ceea ce avea de încasat. Așa că, de-a lungul anului 1989, a primit câte 19.520 lei pe lună. Cu 100 de lei mai puțin a primit, Maurer – 15.900 lei (așa fusese înțelegerea, în 1974, când a „demisionat”). Nici el nu plătea chirie. Singura reținere a fost cotizația de partid, respectiv 318 lei. Toți ceilalți opt „beneficiari” încasau, pe lună, retribuția fixă de 12.200 de lei, plus indemnizația de conducere de 3.200 lei. Ei plăteau, însă, chirie.

Elena Ceaușescu nu a figurat pe tabel deoarece era plătită de Guvern, în calitate de prim-viceprimministru. Dar, prin comparații, cu alți demnitari, rezulta că aducea „în casă”, pe lună, cel puțin 15.000 de lei. Conform CEC-ului găsit după 22 decembrie 1989, Elena Ceaușescu depunea lunar întreaga ei retribuție pe numele copiilor.

POVARA RĂSPUNDERILOR ȘI „PREȚUL” LOR. Am menționat veniturile Cuplului prezidențial și ale principalilor „colaboratori” doar cu un rost strict informativ. Consider absolut normal ca retribuțiile și sporurile să fi fost consistente date fiind răspunderile celor amintiți. Nu despre aceasta este vorba, ci despre nerespectarea raportului de 6/1 în materie de retribuții, raport încălcat tocmai de cei care introduseseră respectivul principiu. Nu era singurul derapaj de acest gen și, poate, nu cel mai important. Am în vedere mai ales deciziile care priveau viața a milioane de concetățeni, decizii caracterizate – cum s-a văzut și cum se va vedea – printr-un deficit cronic de realism.

Cronologic, ședința CPEx din 11 decembrie 1989 a fost urmată a doua zi de Plenara comună a CC al PCR, Biroului permanent și birourilor Secțiunilor Consiliului Suprem de Dezvoltare Economică și Socială. Cu acel prilej au fost adoptate proiectul Planului național unic de dezvoltare economico-socială a RSR, proiectul Planului de dezvoltare a agriculturii, industriei alimentare, silviculturii și gospodăririi apelor pe anul 1990 prezentau, la cererea N.C. proiectul Planului financiar centralizat al dezvoltării economico-sociale și proiectul bugetului de stat. a repetat ceea ce spusese la reuniunile precedente În lunga sa cuvântare, N.C. a spus, între altele:

„Proiectele pentru anul 1990 asigură realizarea obiectivului strategic de trecere a țării noastre la un nou stadiu de dezvoltare – acela de țară socialistă mediu dezvoltată”. Urma să fie anul final al celui de-al optulea cincinal, „realizat în condiții economice mondiale grele, demonstrând cu putere forța și capacitatea creatoare a clasei muncitoare, a țărănimii, a intelectualității, a întregului popor, justețea liniei generale a partidului nostru”.

N.C. s-a declarat, totuși, nemulțumit de întârzierile (restanțele) din diferite domenii ale economiei, inclusiv nerealizarea planurilor de producție, „datorită deselor întreruperi, ca rezultat al nerealizării la timp sau în condiții proaste a reparațiilor capitale”. Din pricina faptului că nu se manifesta responsabilitatea întreprinderilor care au produs utilajele, a indicat ca „furnizorul unic să facă și reparațiile capitale”. Era, de asemenea, clamată o sporită vigilență revoluționară generalizată, în special din partea controlorilor de calitate avertizați „să nu mai admită sub niciun motiv livrarea de materiale și utilaje necorespunzătoare”. A cerut să se recupereze și să se refolosească integral materialele, subansamblele, diferitele surse de energie. Apoi, a precizat că, de la plata datoriei externe, „s-au adoptat măsurile necesare în vederea întăririi rezervei valutare, astfel că, astăzi, România dispune de însemnate rezerve valutare sub diferite forme, inclusiv în valută convertibilă.” Totodată, a reamintit că România avea de recuperat miliarde de dolari și de ruble din creditele acordate în anii precedenți, în special, unor țări în curs de dezvoltare.

Chiar dacă lucrurile „păreau să meargă spre bine” (așa, „de ochii lumii”), N.C. i-a prevenit pe cei prezenți, pe toți oamenii muncii, să nu cedeze impulsurilor neeconomicoase care duceau la risipirea, la irosirea banilor:

„…Desigur, și în familie fac rău dacă procedează astfel, dar în societatea noastră aceste mijloace aparțin poporului și toți conducătorii din toate domeniile de activitate trebuie să asigure că toate unitățile – din industrie, agricultură, transporturi, toate celelalte activități social-culturale – acționează pe autogestiune. Adică, să cheltuiască cu atenție banul public, să răspundă în fața organelor colective, în fața poporului de felul cum se cheltuiesc banii”.

În consecință, indica, la modul imperativ, să fie perfecționată activitatea organismelor de control care – după părerea liderului suprem – nu prea își făcuseră datoria, iar ele urmau să fie conduse de un Consiliu Superior de Coordonare a Activității de Control Economic, Financiar și Social, ceea ce se prezenta ca un adevărat panaceu în „viziunea” Tovarășului. În realitate, deosebit de gravă era intenția privind „crearea unei Curți de Justiție în cadrul acestui organism de coordonare a controlului economic, financiar-social, care să poată chema în judecată pe oricine încalcă legile țării, din orice domeniu de activitate și ale căror hotărâri devin obligatorii”.

Prin urmare, nu mai era nicio noutate că N.C. nu dădea „doi bani” pe principiul separării puterilor în stat, iar – prin ceea ce preconiza – „arunca în aer” întregul mecanism al Justiției.

În continuarea cuvântării a anunțat că s-a decis organizarea, în ziua de 11 martie 1990 (ironia istoriei: la 11 martie 1990 s-a lansat „celebra” Proclamație de la Timișoara) a alegerilor pentru Marea Adunare Națională și Consiliile populare, adăugând că toți cei care se înscriu în prestinsa competiție electorală trebuie „să fie discutați în prealabil, așa cum prevăd legile țării noastre, în adunările alegătorilor și să poată fi înscriși pe lista de candidați numai aceia care răspund exigențelor și voinței alegătorilor, a poporului”. Au mai anunțat că la CC al PCR urmează să se înființeze Comisia pentru nivel de trai și autoaprovizionare:

„Aceasta trebuie să determine o preocupare mult mai activă și permanentă și a Comitetului nostru Central, a tuturor organelor de stat și a organismelor democrației muncitorești-revoluționare pentru înfăptuirea, în cele mai bune condiții, a prevederilor planurilor privind ridicarea nivelului de trai, material și spiritual al poporului”.

În loc de bunuri de consum, în primul rând alimentare, se oferea populației „șansa” de a beneficia de încă o Comisie! A amintit, în treacăt, despre reuniunea de la Moscova din 4 decembrie 1989 și a exprimat „uimirea” că nu s-au analizat, acolo, problemele dezvoltării țărilor socialiste, cu atât mai mult cu cât unele „treceau” prin probleme grele.

În final le-a urat, tuturor, un „NOU AN, cu rezultate cât mai bune în toate domeniile!”.