1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Despărțirea de iluzii într-un „vid” de speranță

30 octombrie – 5 noiembrie

EXCESUL DE SUPERLATIVE. Pe măsură ce se apropia data deschiderii Congresului al XIV-lea al PCR se intensifica un anumit tip de „întrecere socialistă”, paralelă cu cea „dedicată de oamenii muncii istoricului forum al comuniștilor români”. Mă refer la „emulația”, declanșată la scară națională, în vederea lansării în spațiul public a celor mai percutante superlative adresate, firește, înainte de toate, celui ce avea să fie reales, la Congres, în fruntea partidului.

Un prieten din tinerețe, fost coleg la școala profesională, Liviu Melinte, redactor la revista „Era socialistă”, acreditat pe lângă Manea Mănescu pentru a-i scrie discursurile (am mai consemnat această „calitate”), mi-a povestit că „tovarășul academician” consultase cele mai cuprinzătoare direcționare (inclusiv în limbi străine) și îi înmânase o listă foarte lungă de superlative pentru a le utiliza la alcătuirea elogiilor adresate lui Nicolae Ceaușescu și, după caz, Elenei Ceaușescu. Într-un mod asemănător procedase și conducerea Radioteleviziunii în procesul compunerii telegramelor transmise Cuplului prezidențial (am văzut „cu ochii mei” respectiva listă). Nu mă îndoiesc că și alții, mulți alții au avut asemenea îndeletniciri. Cert este că „întrecerea” a atins cote maxime (pentru că tot mă refer la superlative) în luna noiembrie 1989, „în întâmpinarea Congresului PCR”.

Cei mai mulți concetățeni se întrebau: va fi sau nu va fi reales Nicolae Ceaușescu în fruntea PCR? Cu mijloace profesioniste s-a lansat și s-a diseminat zvonul potrivit căruia – în pofida „mișcării de masă în favoarea realegerii în funcția de secretar general al partidului” – Nicolae Ceaușescu va refuza înalta funcție, îl va pune, în locul lui, pe Nicu Ceaușescu, dar va accepta supremul post cu valoare simbolică, un fel de președinte neexecutiv („de onoare”).

În legătură cu acest zvon, Lavinia Betea a notat în cel de-al treilea volum dedicat vieții lui Nicolae Ceaușescu, volum intitulat „Tiranul”:

„Elena Ceaușescu îl atrăsese în vară pe Olteanu (Constantin Olteanu, membru al CPEx, secretar al CC cu propaganda, în perioada mai 1988 – septembrie 1989 – T.B.) într-o periculoasă discuție pe tema zvonurilor că Nicu va urma la conducere «de-o fi cu Tovarășul», a zis ea, se va decide urmașul, atunci. România nu-i monarhie, nici Coreea de Nord ca să se pună chestiunea transmiterii puterii din tată-n fiu”.

Cu astfel de „apropouri” se întreținea, „la foc mic”. speranța că o schimbare era încă posibilă. În acele împrejurări supozițiile se țineau lanț, miza fiind uriașă. Practic, milioane de oameni care – vrând-nevrând – au urmărit ascensiunea politică a lui Nicu Ceaușescu ar fi acceptat, în ultimă instanță, succesiunea numai să scape de „ăl bătrân”, cu toată convingerea că orice soluție era mai bună în comparație cu prelungirea pe termen nedefinit a domniei Tovarășului. Terenul era pregătit, înainte de 1985, prin activitatea „vizionară” a Cenaclului Flacăra al lui Adrian Păunescu. Mulțimea de tineri aflată pe stadioanele unde se desfășurau spectacolele-mamut scanda: „Ceaușescu junior, viitor conducător”. Numai că, în primul rând, funcția supremă era râvnită de altcineva, „persoană importantă” (cum s-a văzut), Elena Ceaușescu.

Tema succesiunii domina peisajul emoțional al unei țări în care viețuitorii ei conștientizaseră, într-o manieră aproape fatalistă, că destinele lor erau condiționate de ceea ce făcea o SINGURĂ PERSOANĂ. Locul bancurilor îl luau înjurăturile (la propriu), ceea ce atesta, cum nu se poate mai clar, dorința cvasiunanimă de „a scăpa” de Nicolae Ceaușescu, cât mai repede, indiferent de mijloacele la care s-ar fi făcut apel. Cei care au trăit în luna noiembrie 1989, chiar la vârste fragede, se găseau în postura de martori și victime ale unor vremuri de neimaginat acum, în anul 2024.

COSTURILE RESEMNĂRII ȘI OBEDIENȚEI. Până una-alta, majoritatea populației țării, în așteptarea unui alt „tătuc”, respecta ritualurile statornicite de aproape un sfert de secol. Astfel, ziua de 1 noiembrie 1989 a fost marcată de deschiderea a celei de-a VIII-a ediții a Festivalului Național „Cântarea României”. În modul bine cunoscut, presa informa că și-au anunțat participarea 230.000 de formații artistice și cercuri de creație științifico-tehnică. Existau – și în această privință – indicii temeinice și suspiciuni rezonabile (folosesc o formulă specifică, de ordin juridic, a anilor 2016–2024) că sute și sute de mii de oameni vor fi „scoși” din producție, înregistrându-se, astfel, un consum considerabil de timp și bani, mai ales pe latura pretins artistică, deoarece efectele în sfera creației științifico-tehnice se anunțau aproape nule, ca de altfel în edițiile precedente.

În această ordine de idei, notez că, în urmă cu doi ani, după evenimentele din Brașov, N.C. a criticat aspru faptul că la „Cântarea României” se consemnau „prea multe hore și prea puțină educație politico-ideologică”. Observația a declanșat un val de autocritică. Astfel, Vasile Bulucea, prim-secretar al organizației județene de partid Gorj, a spus:

„Nu știu, tovarășe secretar, dacă mai există vreun județ care să aibă atâtea sărbători, cum este județul Gorj, renumit ca «vatră folclorică» (…) Vă dau numai un singur exemplu: există, în concepția unora, de a se organiza – și așa a fost – bâlci la Polovraci, care trebuie să dureze nici mai mult, nici mai puțin decât 10 zile. Vin acolo toți bișnițarii din țară, fel de fel de oameni necinstiți și, sub oblăduirea noastră, fac ce vor. Vă spun sincer, tovarășe secretar general, că sunt fel de fel de hramuri și bâlciuri”.

Tot la 1 noiembrie 1989 a avut loc o ședință „fulger” a CPEx. Pe ordinea de zi a fost înscris un singur punct: eliberări și numiri în funcții, cele mai multe, 13, la vârful județelor. V. Bulucea, de pildă, fusese „rotit” la 14 mai 1988 și numit ministru-secretar de stat de CSP. La 20 noiembrie 1988 a fost numit adjunct al primarului general al Capitalei.

Faptul cel mai frapant, sub aspect economic, consta – atunci, la începutul lunii noiembrie 1989 – în „mișcarea de cadre” determinată de unificarea Comitetului de Stat al Planificării cu Ministerul Aprovizionării Tehnico-Materiale și Controlului Gospodării Fondurilor Fixe, unificate din care a rezultat CSPATM. Se avea în vedere numirea profesorului de economie Ioan Totu în fruntea „noii” structuri de planificare și de control pentru a se transmite – și prin această modalitate – un semnal privind intenția lui N.C. de a promova în posturi-cheie mai mulți specialiști, nu cum a fost cazul cu activistul Radu Bălan, precedentul șef al CSP. Așadar, „rotația cadrelor” continua mai abitir ca oricând.

Regret că „economia” acestui serial nu-mi permite să aloc mai mult spațiu analizei factorilor de suprafață și a celor de adâncime care ar fi permis identificarea motivelor reale aflate la baza deciziei de numire a profesorului Ioan Totu (absolvent al ASE „pe bune”, în 1953, și doctor în economie din 1974) în fruntea CSPATM. Activitatea științifică, lucrările proprii, cursul de economie la Facultatea de Drept (Universitatea din București) coordonarea procesului de elaborare a masivului Tratatul de economie contemporană confirmau calificarea lui de economist de marcă. Despre amintitul curs universitar mi-a povestit, la începutul anilor ʼ70 din secolul trecut, tânărul meu coleg de redacție, absolvent al Facultății de Drept, cunoscut prezentator al Telejurnalului, Paul Șoloc. Veneau să asiste zeci de persoane care nu erau studenți și studente la Drept și nici economiști. Ani la rând, în Amfiteatrul „Nicolae Titulescu”, în fiecare zi de marți, la ora 10.00, nu mai găseai un loc. Cei prezenți erau realmente interesați de informațiile și comentariile oferite de profesorul Totu într-o manieră neconformistă. Se repeta, la alte proporții și în alte condiții, ceea ce se întâmpla la cursurile lui Nicolae Iorga, Nae Ionescu, George Călinescu.

Știam câte ceva și despre activitatea de director general (1971-1982) al Institutului de Cercetări Economice, după cum – potrivit obligațiilor mele profesionale – transmiteam știri în care se menționau funcțiile lui I.T. de viceprim-ministru (1982-1986, perioadă în care a fost și reprezentantul permanent al României la CAER) și ministru de Externe (23 august 1986-3 noiembrie 1989). Nu mai prezint alte date biografice ale lui I.T. Probabil, este suficient ce am notat până acum. Interesează (cred) mai mult legătura dintre profesorul Totu și rolul planificării economiei naționale în „Epoca de Aur”. Bunăoară, într-un interviu dat, în Închisoarea Jilava (era arestat în procesul „lotului CPEx”), interviu apărut în revista „România Mare” din 27 august 1991, afirma următoarele despre specialiștii din CSP:

„Eu am lucrat cu ei și îi cunosc din 1971, ca economist, când, în virtutea funcției pe care o aveam, de director general al Institutului de Cercetări Economice, lucram cu CSP-ul. Sunt oameni care au luptat să mențină pe linia de plutire economia românească în condițiile multor aberații pe care le făcea Ceaușescu. Printre lacunele lui Ceaușescu una a fost foarte mare: fantezia. El își forma, în gând, o anumită imagine a industriei și a agriculturii, stabilea cifre și, după aceea, dădea temă ca să le fundamentez. Era o luptă acerbă ca să vii să-i demonstrezi că este imposibil. Ani de zile s-a lucrat cu două planuri economice, să știți. Planul pe care-l stabilea Ceaușescu, cu indicatori, și cel, cât de cât realist, pe care-l făceau acești specialiști. Din acest motiv, era nevoit Ceaușescu ca cel puțin de două ori pe an să accepte modificările de plan.”

Cum am mai remarcat, „modificările de plan” operate de N.C. au fost, cele mai multe, nu în „jos”, ci „în sus”. Păcat că I.T. nu a detaliat, în interviurile sale, aspecte fundamentale ale crizei finale a economiei „socialiste” românești în 1989. Rețin, totuși, că în numărul din aprilie 1991 al revistei „Europa”, a schițat câteva linii de cercetare în vederea explicării a ceea ce s-a întâmplat în economia noastră națională, în contextul internațional dat:

„Pe fondul decalajelor economice dintre cele două sisteme, al măsurilor restrictive luate de țările capitaliste față de țările socialiste, al aplicării mult timp a șabloanelor construcției socialismului, în deceniul IX, realizarea socialismului ca o nouă orânduire, superioară capitalismului, se dovedește a fi un eșec. Deci, primul obiectiv pe care l-au urmărit în permanență SUA și celelalte țări occidentale se înfăptuise: socialismul, așa cum a fost conceput de marxism-leninism, a fost compromis. În această situație, URSS, purtătorul de aproape șapte decenii al steagului socialismului, trece la o cotitură. Preluarea puterii de M. Gorbaciov și lansarea perestroikăi și glasnostului proiectează speranța posibilității construirii unui socialism uman. (…) Nicolae Ceaușescu, deși era informat cu toate schimbările care aveau loc în lume, cu greutățile din țară, mai ales în ce privește condițiile de viață ale populației, nu concepea să schimbe cu nimic politica sa triumfalistă, erijându-se în «adevăratul apărător al socialismului», așa cum numai el îl concepea, dar pe care nimeni nu-l accepta.”

Ioan Totu a făcut și unele precizări de interes legate de cercetarea economică în „viziunea” lui N.C., precizări consonante, în bună măsură, cu elementele de ordin istoric, prezentate în partea introductivă a acestui serial:

„Trebuie să vă spun că multe din concluziile cercetărilor efectuate au fost prezentate lui Nicolae Ceaușescu. Dar ele au fost respinse de gândirea sa rigidă și orgoliul lui de a fi considerat singura persoană capabilă să dezvolte creator teoria și practica economică, motivând că aplicarea propunerilor prezentate de cercetarea științifică ar avea ca rezultat introducerea metodelor capitaliste de organizare și conducere a economiei. Sigur că această poziție, față de cercetarea științifică, a provocat rămâneri în urmă în ce privește modernizarea economiei naționale.”

Destinul tragic al profesorului Ioan Totu (s-a sinucis la 21 aprilie 1992), mă determină să nu recurg la comentarii privind pozițiile pe care le-a adoptat în unele momente ale exercitării funcțiilor de înalt demnitar, dar analiza consacrată atitudinii lui N.C. față de cercetarea științifică și, în același timp, a raporturilor economice din perspectiva binomului național-internațional merită să fie reținută în continuitatea cronologică a unor acțiuni strategice.