1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Din lumea visurilor, treziri la contactul cu lumea reală

 16 – 22 septembrie

UNA CALDĂ ȘI ALTA RECE. În zilele de duminică, 17, și luni, 18 septembrie 1989, Cuplul prezidențial s-a aflat în județul Botoșani. În prima zi s-au vizitat, mai întâi, orașul Dorohoi și, apoi, CAP Trestiana, unde – odată cu observațiile privind insuficienta folosire a potențialului de care dispuneau localnicii – s-au relevat marile posibilități de sporire, în timp scurt, a producțiilor vegetale și animale. Tot în zona Dorohoi, în program au fost incluse Întreprinderea de sticlărie și porțelan și Stațiunea de creștere a ovinelor de la Popăuți. Nimic special de reținut din aceste scurte popasuri. Potrivit unor „informații pe surse”, cel mai lung timp a fost rezervat unei partide de vânătoare.

Luni, s-a făcut un tur în zona industrială a Botoșanilor. Au avut loc „primiri entuziaste” la Întreprinderea „Electrocontact”, Întreprinderea de utilaje și piese de schimb și Întreprinderea textilă „Moldova”.

La ședința cu membrii Biroului Comitetului județean de partid, N.C. și-a exprimat nemulțumirea în legătură cu slabele rezultate înregistrate pe ansamblul economiei botoșănene și, cum era de așteptat, a dat numeroase indicații pentru redresarea grabnică a situației.

După această ședință s-a mers direct în Piața Centrală a municipiului Botoșani, unde se aflau zeci de mii de oameni. „Marea Adunare Populară” s-a desfășurat conform ritualului cunoscut, deoarece cerul se înseninase și nu se ivea niciun semn de ploaie. Au vorbit reprezentanții autorităților și entităților economico-sociale locale, iar momentul în care s-a dat cuvântul liderului suprem a prilejuit o explozie de entuziasm. Spre deosebire de Suceava, vremea bună i-a permis lui Nicolae Ceaușescu să se dezlănțuie în voie, să repete întregul repertoriu nu numai de „sezon” (respectiv pregătirile pentru Congresul al XIV-lea al PCR), ci și cel desfășurat de-a lungul multor ani.

Interesant a fost modul în care „a introdus” criticile formulate, mai ales, la ședința cu șefimea locală, integrate într-un lung șir de laude și de felicitări, adică a afirmat că are „impresii bune”, dar „este loc pentru mult mai bine”.

S-a reținut, cred, că una dintre principalele lozinci a fost „Să îndeplinim planul anual până la Congresul al XIV-lea al partidului”. Pentru județul Botoșani, N.C. a afirmat că s-ar fi mulțumit dacă până la sfârșitul lui 1989, s-ar realiza planul pe întregul an. În ceea ce privește viitorul cincinal, a fixat, pentru fiecare județ, un nivel de producție industrială anuală, în medie, pe locuitor, de minimum 80.000 de lei. În cazul județului Botoșani s-ar fi mulțumit și cu 60-65.000 de lei producție industrială, în medie, pe locuitor.

Nu mai prezint alte elemente conținute în lunga cuvântare, deoarece ar însemna să repet și să re-repet ceea ce am spus (am comentat) și până atunci. În rest, Dumnezeu cu mila!

Fac un foarte scurt salt în timp pentru a consemna ceva interesant: nemulțumirile nu s-au limitat la județul Botoșani. La punctul 4 al ordinii de zi a ședinței CPEx din 22 septembrie 1989 (ședință căreia îi voi rezerva o prezentare amplă, dată fiind tematica abordată) s-a înscris un subiect inedit, și anume un fel de informare a lui N.C. privind vizitele în toate cele trei județele din Moldova în zilele de 13-18 septembrie. Pe baza celor văzute la Iași, Tovarășul a decis să se desființeze toate trusturile județene de construcții, deoarece a constatat că sunt o frână în realizarea programelor de investiții; a cerut să se folosească, în întregime (da, în întregime), capacitățile de producție, întrucât unitățile constructoare de mașini „stăteau foarte prost la acest capitol”; a dispus să se instituie reguli mult mai stricte la acordarea de brevete de invenție și, în general, cercetarea științifică să se ocupe mai puțin de așa-zisele modernizări, ci mai mult de buna organizare a activității productive; s-a hotărât, de asemenea, să se restrângă suprafețele destinate construcțiilor, în special a celor sociale. Tonul dominant a fost unul supărăcios, în contrast puternic cu mai tot ceea ce declarase public la Iași, Suceava și Botoșani.

COMPARAȚII ȘI EXPLICAȚII. Întrucât în cuvântările rostite în cele trei județe, N.C. s-a referit și la prevederile din documentele pregătite pentru Congresul al XIV-lea este de reținut adevărul-adevărat despre învățământul românesc, așa cum l-a caracterizat cum l-a caracterizat pentru prezent și cum îl caracteriza pentru viitor. Pentru a compara acele „aserțiuni” cu principalele date ale realității, ne este de folos Capitolul XV din volumul „Nivelul dezvoltării economico-sociale a României în context european 1989” (despre care am mai vorbit în serialul de față).

Au fost utilizați mai mulți indicatori în vederea stabilirii locului României în ierarhia a 24 de țări europene în sfera educației. Astfel, în privința numărului de elevi în învățământul secundar la 10.000 de locuitori, România se înscria, în 1989, cu 714, în timp ce, de pildă, în Spania, se ajunsese la 1.239. Numărul de studenți la 10.000 de locuitori era în România de 71, iar în Finlanda de 313. Rata de acces în învățământul secundar a fost, în România, de 88 la sută, în timp ce în Finlanda ajunsese la 100 la sută. În învățământul superior, rata în România era de 8 procente, iar în Finlanda de 43 de procente. Ponderea cheltuielilor pentru învățământ în produsul intern brut atinsese, în România, 2,7 la sută, iar în Suedia se situa la 8 procente. Numărul mediu de ani de școală era în România de 7,8, iar în Norvegia de 11,6.

Până și în comparație cu statele din Europa de Est și URSS situația noastră în domeniul învățământului oferea o imagine negativă, la toate capitolele enunțate. De pildă, la numărul de elevi în învățământul secundar la 10.000 de locuitori, URSS avea cu 20 mai mulți, la rata de acces în învățământul secundar, tot URSS înregistra cu 8 mai mulți, la numărul de studenți la 10.000 de locuitori, Uniunea Sovietică se înscria cu 183, iar România (cum am mai precizat) cu… 71. Șirul exemplelor ar putea continua, dar mă opresc aici întrucât este evident că și la capitolul învățământ România nu performa în segmente esențiale, adică, exact „pe dos” față de ceea ce N.C. sublinia în cuvântările lui, inclusiv în cele rostite la Iași, Suceava și Botoșani. Sper, să nu rezulte din toate acestea că nu existau, pe atunci, performanțe reale, mai ales, de ordin calitativ, în materie de învățământ, de educație; însă, m-am referit, exclusiv, la date statistice de necontestat. Profesori, elevi și studenți remarcabili au existat din belșug și în „Epoca de Aur”.