1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Din nou, avalanșă de rapoarte și angajamente pe hârtia care răbda orice

22 – 28 iulie

FALSA ATOTPUTERNICIE A PLANURILOR. Am văzut cum se stabileau țintele care urmau să fie atinse la nivel macroeconomic. În aceste condiții, era iluzoriu ca planurile să se îndeplinească, începând cu nivelul micro. În pofida unor asemenea realități evidente, Nicolae Ceaușescu persevera în eroare. Pe măsură ce creștea volumul restanțelor ridica miza prin indicarea unor cote superioare de dezvoltare economico-socială. Fapt este că imediat ce lansa o idee în sensul amintit, uriașul aparat de propagandă intra în acțiune, astfel încât tot mai multe ficțiuni să pară realități palpabile, mai ales pe fondul motivațiilor ideologice emise de „Marele cârmaci”.

În aceste circumstanțe, am aflat de la Secția de Propagandă și Presă că N.C. a indicat ca planul pe opt luni să fie îndeplinit până la 23 August, iar planul pe întregul an până la deschiderea Congresului al XIV-lea. Așa că imediat au venit, în valuri, telegrame prin care se raporta realizarea și chiar depășirea planului pe luna iulie 1989. Pilduitoare în acest sens au fost unitățile economice din județele Cluj, Timiș și Vrancea care au îndeplinit sarcinile de plan la producția industrială pe trei ani și șapte luni în zilele sărbătorești ale aniversării Congresului al IX-lea. Semnatarii se angajau să livreze suplimentar o producție de un miliard de lei, exact cât s-a realizat în tot anul 1965. Sighetu Marmației a șocat prin angajamentul că va realiza în august o producție suplimentară de peste 210 miliarde de lei. Unitățile subordonate Consiliului Popular al județului Alba au anunțat – și ele – o producție suplimentară de 68 de milioane de lei și realizarea planului la export pe patru ani. După cum rezulta din telegramele adresate secretarului general al partidului, „oamenii muncii vor acționa cu înaltă răspundere, pentru obținerea unor rezultate cât mai bune în creșterea producției și productivității muncii, îmbunătățirea calității produselor, în onorarea în avans a sarcinilor de export”.

Cele  trei județene de partid menționate înainte se angajau să livreze peste plan însemnate cantități de minereu de fier, substanțe nemetalifere, materiale de construcții, mobilier și produse ale industriei ușoare. În formule standard se reafirma că „oamenii muncii, în frunte cu comuniștii, vor acționa cu înalt spirit de răspundere pentru înfăptuirea neabătută a obiectivelor și programelor de dezvoltare economico-socială a patriei”.

Mai multe organizații județene de partid s-au adresat secretarului general – tot în acele zile – cu telegrame entuziaste prin care i-au adus la cunoștință încheierea recoltării păioaselor. Producția atingea recorduri autohtone greu de imaginat. La Botoșani, de pildă, s-au recoltat, la grâu, în medie, 8.185 kg/ha, la Satu Mare 8.110 kg/ha. De asemenea, tot mai multe județe raportau încheierea recoltării rapiței și mazării „cu producții foarte mari la hectar”.

Cu toții nu uitau să sublinieze că dedicau realizările lor împlinirii a 24 de ani de la Congresul al IX-lea, odată cu exprimarea „caldă, sinceră a dorinței ca secretarul general să fie reales în aceeași funcție la congresul următor”.

„CUREAUA DE TRANSMISIE”. A fost una dintre definițiile date sindicatelor din țările „socialiste”. Adică, aceste organizații ale clasei muncitoare aveau drept menire principală să facă „legătura” dintre masele de lucrători din entitățile economico-sociale și partidul „forța politică conducătoare a întregii societăți”. Amintesc toate acestea pornind de la Plenara conducerii Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR) desfășurată în ziua de 25 iulie 1989, la București.

O istorie de aproape un sfert de secol a desăvârșit „opera” începută imediat după 23 August 1944, prin care s-au denaturat, treptat, înseși fundamentele mișcării sindicale cu origini britanice în secolul al XVIII-lea.

Am fost „pe fază”, încă din perioada uceniciei mele la uzinele „Malaxa” cu aproape toate transformările care au statuat rolul sindicatelor de „curea de transmisie”.

După modelul sovietic, odată cu naționalizarea din 11 iunie 1948, sindicatele aveau menirea esențială de a asigura unitatea organizatorică și de acțiune a membrilor lor în vederea înfăptuirii liniei politice generale interne și externe a partidului-stat.

Mișcarea s-a reorganizat după Congresul al IX-lea și a ales ca organ de conducere între două Congrese Consiliul Central al Sindicatelor. Din 1966, la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu, organizația devenit Uniunea Generală a Sindicatelor din România (UGSR) pentru a se deosebi (delimita) de denumirea sindicatelor sovietice.

N.C. a stabilit ca principală sarcină a UGSR  mobilizarea sindicatelor în vederea îndeplinirii planului, a creșterii producției și a productivității muncii. UGSR era consultată numai formal la elaborarea legilor și hotărârilor. Mai evident era faptul că organiza „de ochii lumii” întrecerea socialistă pentru îndeplinirea și depășirea planului de producție. Se implica în activitatea de invenții și inovații, se preocupa de pregătirea și perfecționarea forței de muncă, „patrona” manifestări cultural-artistice, dispunea de o rețea amplă de unități de odihnă și de tratament.

Tot ca „decor”, reprezentanți ai sindicatelor au fost incluși în Guvern (președintele Consiliului Central al UGSR), în consiliile de conducere ale ministerelor, în Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale, Consiliul Central de Control Muncitoresc al Activității Economice și Sociale, Comitetul pentru problemele consiliilor populare, Comitetele și Consiliile oamenilor muncii. Astfel, se încerca să se demonstreze că sindicatele nu mai erau doar o simplă „curea de transmisie” între partid și clasa muncitoare, ci participante active la „opera de construcție a societății socialiste multilateral dezvoltate”.

Printre președinții organizației sindicale naționale s-au numărat Gheorghe Apostol (1945-1952, 1955-1961, 1967-1969), Stelian Moraru (1952-1955), Isac Martin (1961-1965); Florian Dănălache (1969-1971), Virgil Trofin (1971-1972), Mihai Dalea (1972-1975); Gheorghe Pană (1975-1979), Emil Bobu (1979-1981), Nicolae Constantin (1982-1984), Miu Dobrescu (1987-1989). Într-un anumit sens, UGSR a fost un „cimitir al elefanților”.

În 1989, UGSR avea în conturi 4,7 miliarde de lei la BNR și Banca Română de Comerț Exterior, precum și un patrimoniu care includea 51 de case de cultură, 19 cluburi, 17 case de odihnă și tratament, 34 de sedii, 291 apartamente, 37 de garaje cu 89 de boxe, 344 de baze sportive și 8 unități anexe. Această „avere” a fost preluată de marile centrale sindicale apărute după Revoluție, ca moștenitoare de facto (ziceau liderii lor) ale UGSR. De jure, lucrurile au rămas extrem de încurcate până în prezent (2024).

Revin cu o foarte scurtă completare referitoare la Plenara UGSR din 25 iulie 1989. Nicio surpriză. Participanții au elogiat realizările din „Epoca de Aur” și au susținut cu entuziasm propunerea privind realegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general al PCR. N-au lipsit nici angajamentele entuziaste.