1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. După șapte decenii, amintirile erau mai proaspete ca oricând

5 – 11 august

ÎN SUBTERAN ȘI LA SUPRAFAȚĂ. Tot la începutul lunii august 1989, ni s-a comunicat de la Secția de Propagandă și Presă că este posibil ca Nicolae Ceaușescu să viziteze o exploatare minieră, alta decât cele din Valea Jiului, cu prilejul „Zilei minerului”. La Petroșani fusese, împreună cu Elena Ceaușescu, în primăvară, în timpul vizitei de lucru în județul Hunedoara. Sigur, în legătură cu industria minieră, principala preocupare viza creșterea puternică a producției de cărbune, în special cocsificabil, care se importa în cantități masive nu numai din Polonia, ci chiar din… Brazilia. Îngrijorările includeau și alte sectoare miniere, precum cele ale metalelor neferoase, șisturilor bituminoase, sulfului, sării etc., domenii în care neîndeplinirea planului devenise un fenomen cronic.

În 1989 erau deschise exploatări miniere de toate categoriile, pentru cele mai diverse substanțe utile, în nu mai puțin de 24 de județe, în total 87 de entități. Extracția se efectua atât în subteran, cât și la suprafață, începând din nord, din Maramureș și Suceava, până în sud, în Dolj, Vâlcea, Tulcea. Orientarea generală stabilită de Nicolae Ceaușescu se rezuma la extracția unor cantități tot mai mari, indiferent de gradul de dificultate tehnică, de conținutul în substanță utilă. În aceste condiții, costurile ajungeau la cote greu de suportat, chiar cu subvenții considerabile.

În pofida acestor realități dure, lucrările continuau, inclusiv la decopertări, cum se întâmpla la Anina și în Munții Călimani, fără să se țină seama de rezultate măsurabile în tone de minereuri posibil de folosit la scară industrială, cu o eficiență la nivelul piciorului de broască. Acest tablou nu tocmai încurajator își avea tușele lui aproape dramatice în condițiile de lucru și de trai ale minerilor. În arhiva CNSAS se află sute de informări din 1989 ale organelor locale de Securitate determinate, în principal, de situația gravă provocată de mai tot și de mai toate cele care însemnau muncă și restul vieții de miner, împreună cu numeroasele familii aflate în întreținere.

Cu toate acestea, așa cum a rezultat și din stenogramele redate până acum, Nicolae Ceaușescu cerea repetat, insistent, creșteri mai consistente de cărbune și minerale feroase și neferoase pentru îmbunătățirea stărilor de fapt din alte ramuri, precum energetica, metalurgia, chimia, materiale de construcții. Întrucât am subliniat că industria minieră nu se limita la sectorul carbonifer, cred că este interesant să prezint un exemplu are privește… AURUL. Sunt convins că o astfel de opțiune publicistică va fi consonantă cu interesul cititorului.

Am găsit la Arhivele Naționale Istorice un amplu document, clasificat „strict secret”, exemplarul numărul 1 (deci, destinat, în primul rând, lui Nicolae Ceaușescu) referitor la un Program pentru creșterea producției de aur în perioada 1988-1990.

Înainte de toate, atrage atenția intervalul scurt în care se preconiza realizarea „Programului”. Era vorba, evident, despre urgențe maxime. Documentul are 23 de pagini. Chiar dacă este deosebit de interesant, nu dispun de spațiul necesar pentru a-l reda în întregime. Prin urmare, am selectat ceea ce mi s-a părut mai important.

În al doilea rând, aflăm care a fost producția de aur fin în tot intervalul 1950-1987. Astfel, în 1950, s-au produs în țară 7,3 tone de aur. Rezultatele cele mai bune s-au obținut abia în 1959, respectiv o producție de 8,4 tone. De atunci, scăderile s-au ținut lanț, pentru a se ajunge în 1987 la 2,5 tone de aur fin. Pentru anul 1988, planul prevedea 3,6 tone.

Ceea ce a urmat este – de-a dreptul – uimitor. Se asuma un „Program” care prevedea – nici mai mult, nici mai puțin – o creștere a producției de minereuri extras, în 1988, cu (atenție!) 56 la sută față de plan, iar cea de concentrate miniere cu 62 la sută. Pentru 1990, sporurile la ambele categorii urmau să fie de 3,1 ori mai mari tot față de plan. Pe ce temei se anticipau aceste creșteri? Iată răspunsul:

„Pentru realizarea nivelelor propuse s-au prevăzut dezvoltări de capacități suplimentare la zăcămintele aflate în exploatare, precum și crearea de noi capacități la zăcămintele cu cercetarea geologică și tehnologică finalizată.”.

Când s-a trecut la detalieri, a rezultat că documentațiile necesare aveau să fie elaborate până la… 31 iulie 1988, adică în numai 50 de zile de la prezentarea „Programului”. Viteza „cosmică” era nimic față de rapiditatea cu care ar fi fost finalizată respectiva documentație. Mă rog. În semestrul II/1988 s-ar fi executat lucrări suplimentare de deschidere în subteran pe o distanță de 160 de km, ceea ce reprezenta o creștere cu 74 la sută față de semestrul I, însă documentația era… lipsă. La fel, urma să se întocmească, în timp record, documentații pentru fabricarea utilajelor menite să fie folosite la deschiderile suplimentare în subteran.

Uriașul efort preconizat în „Program” avea drept țintă obținerea de… 1,50 grame de aur dintr-o tonă de minereu. Atât!

Pentru a ne da seama de „realismul” obiectivelor menționate, trebuie precizat că planurile, fără suplimentări, n-au fost niciodată îndeplinite integral. Bunăoară, în 1987, planul prevedea obținerea unei producții de 3,8 tone de aur, dar rezultatul a fost de numai 2,6 tone.

Poate că am recurs, în exces, la datele din amintitul „Program”, însă cine dorește să cunoască, într-o manieră satisfăcătoare, situația (cât de cât) reală a șanselor de sporire a producției de aur trebuie să țină seama de prevederile documentului găsit în arhive, cu mențiunea (repet) „Strict secret”. Prevederile referitoare la creșterea producției nu erau deloc fezabile, după cum au arătat, din plin, rezultatele înregistrate, în 1988 și 1989. „Programul” se îndeplinise în proporție de… 13,2%.

DUBLĂ SĂRBĂTOARE, DUBLU LIMBAJ. Oficial, „Ziua minerului” se sărbătorea, în fiecare an, la 6 august. Neoficial, aceeași zi era marcată, mai mult sau mai puțin deschis, la 4 decembrie. În vară, aveam de-a face cu predominanța laicului, întrucât 6 august era un prilej de comemorare a victimelor represiunii de la Lupeni, din 1929. În iarnă, se cinstea, în cel mai religios mod posibil, memoria Sfintei Varvara, ocrotitoarea celor care, în adâncuri și la suprafață, se luptau „să smulgă pământului” cât mai multe resurse necesare economiei, traiului cotidian.

În 1989 nu a fost doar această obișnuită dedublare, laico-sacră, ci s-a înregistrat, într-o măsură fără precedent, promovarea dublului limbaj.

La Petroșani, unde s-a desfășurat principala adunare festivă, ca și în alte zeci de localități miniere unde s-au organizat reuniuni asemănătoare, discursurile, dar mai ales telegramele adresate lui Nicolae Ceaușescu, au conținut – în formule dintre cele mai înălțătoare – elogii la adresa „iubiților conducători”, rapoarte entuziaste despre „realizările istorice din perioada inaugurată de Congresul al IX-lea al PCR”, angajamente mobilizatoare, exprimarea sprijinului deplin față de realegerea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea partidului. Totul se înfățișa în cel mai vădit contrasens cu sentimentele adevărate ale majorității covârșitoare a celor care lucrau în industria minieră, la fel cum era lesne de constatat și în rândurile altor numeroase categorii ale populației.

Fiind vorba despre o zi de duminică și despre tradiții, aproape toți corespondenții noștri au consemnat în scurte reportaje filmate și petrecerile câmpenești ale minerilor și familiilor lor. I-am rugat să înregistreze și scurte declarații ale participanților. În două cazuri, în Valea Jiului și la mina Bălan din Harghita, corespondenții au fost refuzați, odată cu „emiterea” de înjurături cu adevărat minerești. Virgil Jireghie și, respectiv, Aurel Copos (corespondenții noștri) mi-au spus că abia au scăpat de efectele agresivității minerilor la adresa conducerii țării și a ziariștilor care o slujeau, supărați în special pe Televiziunea Română care nu reflecta corect realitățile din țară. O atmosferă asemănătoare, dar mai puțin tensionată, au consemnat și alți corespondenți ai TVR.

Este interesant că, la Lupeni, după depunerea de coroane în amintirea celor 22 de mineri greviști uciși și a altora 58 răniți (împreună cu alți ortaci cereau atunci, în 1929, condiții mai bune de lucru, opt ore durata unui „șut”, achitarea salariilor restante, negocierea contractului colectiv) s-a transformat (ca și în alte locuri)  într-o adunare „neorganizată” în care s-a evocat și greva din august 1977 (despre care am scris într-un episod precedent).

Momentele tragice din 1929 au făcut obiectul unui roman bazat pe un solid material documentar al literatului și diplomatului Francisc Păcurariu, iar studiourile cinematografice au turnat filmul „Lupeni ’29”. În acest film a „jucat” și Lica Gheorghiu, fiica lui Dej. Prietenul meu Eugen Mandric, director al Casei de filme producătoare, mi-a povestit cu lux de detalii despre un lung turneu prin țară cu acel film, dar nu am spațiul necesar pentru a reda și spusele lui, în esență, despre o foarte bună primire , în special în centrele miniere.

Presa autohtonă din august 1989 a menționat doar în treacăt ceea ce se întâmplase în urmă cu exact 70 de ani, chiar dacă era vorba despre tradițiile unor autentice lupte revoluționare, despre o acțiune anticapitalistă, despre un asasinat în masă comis de autoritățile „burghezo-moșierești”. Indicația era clară: nu trebuia să se scrie despre revolte, proteste, aici, la noi în țară, chit că se evoca o pagină de istorie, pe fond, în siajul – cum spuneam – tradițiilor revoluționare autentice.