1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Dureri de nelecuit și apeluri fără ecou

9 – 15 septembrie

TRAGEDII CARE N-AU „MIȘCAT” NICI SISTEMUL, NICI MAJORITATEA POPULAȚIEI ȚĂRII. La 10 septembrie 1989, s-a petrecut, pe Dunăre, în dreptul Municipiului Galați, o cumplită tragedie despre care s-a păstrat, la început, o pudică tăcere. Nava „Mogoșoaia”, care efectua transportul de persoane între Galați și Tulcea a fost lovită, în plin, de un împingător bulgar, încărcat până la refuz cu minereu. Nava „Mogoșoaia” s-a scufundat în trei minute. Nu se știe exact, nici până acum (2024), câte persoane fuseseră îmbarcate în respectiva navă. Au fost scoase 205 cadavre, între care 42 copii. Cei mai mulți dintre decedați (au fost doar 16 supraviețuitori) se aflau în momentul impactului în Salonul de categoria a II-a, ceea ce i-a împiedicat să iasă de pe vas și să înfrunte – pentru ceva timp – valurile, astfel încât să fie „pescuiți” de numeroasele ambarcațiuni venite rapid în ajutor. Când știrea despre această catastrofă a început să facă ocolul țării și al lumii, N.C. a dat dispoziții să se publice câteva informații sumare. În ceea ce mă privește, am aflat multe detalii de la corespondentul nostru, Ion Mărinaș. Abia în perioada postdecembristă au apărut studii documentare despre cumplita nenorocire, unele dintre acestea fiind incluse în câteva monografii, dintre care s-a remarcat cea scrisă de Petre Rău („Mogoșoaia – istoria unei tragedii”).

Ca și cum o singură nenorocire n-ar fi fost de ajuns, peste numai o săptămână, a venit din Valea Jiului, de la Vulcan, o altă veste foarte tristă. În urma unei explozii, într-unul dintre abatajele minei, și-au pierdut viața 29 de ortaci, iar 9 au fost răniți. Deflagrația s-a înregistrat la 360 de metri sub pământ. Echipele lucrau în condiții extrem de grele, iar anchetele au demonstrat că dezastrul a fost facilitat de absența unor măsuri elementare de protecție a muncii în special lipsa de dispozitive și echipamente adecvate lucrului subteran și într-un mediu deosebit de periculos. Printre victime s-au aflat și 5 militari în termen din unitățile MApN care, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu, fuseseră trimise în mine pentru sporirea producției de cărbune.

Bineînțeles, s-au declanșat cercetări penale, dar deznodământul a venit abia la 25 martie 1991. Fuseseră 4 inculpați, toți achitați în urma procesului. N.C. a dat dispoziție să nu se publice nimic în legătură cu această tragedie. Așa cum se procedase în cazul Brașovului, în noiembrie 1987, mai multe zile, orașul Vulcan a fost izolat de restul țării; nimeni numai putea să intre și să iasă în și din această localitate.

În fața instanței au fost aduși Andrei Fodor (șeful sectorului unde se produsese explozia), Gheorghe Popescu (maistrul mecanic principal), Grigore Pop (maistru miner) și Ștefanache Pricop (șef de brigadă). Ei au fost arestați de Procuratura județeană Hunedoara și trimiși în judecată la 4 decembrie 1989, fiind acuzați de săvârșirea, din culpă, a unor grave abateri de la normele de protecție a muncii și pentru „distrugere, din culpă, în paguba avutului obștesc”. Cercetările au arătat că situația gravă nu a fost provocată de cei patru și nici de conducerea Complexului Industrial din Valea Jiului. Era vorba, în special, despre tăierea din bugetul de stat a unor sume importante destinate tocmai protecției muncii în sectorul minier. S-a reconfirmat – totodată – deficitul cronic de materiale de susținere a abatajelor și de instalații care permiteau alarmarea, în timp real, în cazul apariției gazelor în subteran. Au existat variante potrivit cărora explozia a fost declanșată de operațiunea de sudură efectuată la unul dintre stâlpii de susținere. Această ipoteză nu a putut, însă, să fie verificată. În ciuda măsurilor luate pentru păstrarea secretului privind tragedia de la Vulcan, vestea a devenit cunoscută de foarte multă lume, inclusiv de presa străină.

ORDINE ȘI DISCIPLINĂ. Dacă trecem în revistă ziarele centrale din prima jumătate a lunii septembrie, va fi evidentă creșterea numărului de articole și note critice la adresa conducerilor la nivel de bază, începând cu șefi de echipe, de brigăzi. Între temele care făceau obiectul unor „producții gazetărești la comandă” se afla și protecția muncii. Dar, nu era vorba – înainte de toate – despre deficitul de mijloace, în special tehnice, menite să prevină, îndeosebi accidentele, ci despre „insuficienta preocupare pentru întărirea ordinii și disciplinei”. În acest sens, se cerea să se revizuiască regulamentele de ordine interioară, accentul puându-se pe respectarea obligațiilor personale.

Așa – cu titlu de exemplu amuzant – trebuie să reamintesc că pe spatele fiecărei uși de birou, în tot blocul-turn al Televiziunii, erau afișate instrucțiuni privind paza contra incendiilor și se menționau numele celor care „răspundeau” de respectarea procedurilor în materie. La camera nr. 200 (etajul doi) responsabil cu paza împotriva incendiilor fusesem desemnat eu, așa cum se petrecuseră lucrurile cu toți șefii de redacții, secții, servicii etc. Între altele, mi se spunea „șef de tulumbă” sau „șef de furtun”.

Nimeni nu putea să nege că anumite persoane se dovediseră neglijente, indolente și chiar rău-intenționate, însă, ceea ce se observa mai peste tot era absența unor condiții elementare necesare pentru desfășurarea, cât de cât, normală a celor mai diverse activități, inclusiv în ceea ce privește securitatea muncii, condiții care vizau aprovizionarea tehnico-material, eliminarea întreruperilor de curent electric, înlăturarea cauzelor care provocau incendii, improvizațiile care aveau rostul să compenseze (într-o anumită măsură) deficitul de căldură în întreprinderi și instituții.

O bună parte din dezideratele legate de protecția muncii se putea împlini doar prin investiții, fie ele și numai minimale. Or, cele dintâi sume care se tăiau din planificările financiare priveau exact securitatea locurilor de muncă.

Bineînțeles, apelurile la întărirea ordinii și disciplinei se înscriau pe o anumită scară a priorităților. Pe prim-plan se afla apărarea și îmbogățirea averii „socialiste” (de stat și cooperatiste), avere asigurată de producția materială, dar nu de una obținută oricum, ci prin respectarea riguroasă a planurilor. Nu era neglijate, în continuare, nici obligațiile privind livrarea produselor și efectuarea serviciilor, cu precădere la export, reglementările referitoare la reducerea consumurilor materiale și energetice, îndeplinirea prevederilor contractuale etc.

Ce loc și ce rol avea în această „scară de valori”, ceea ce se definea drept „scopul suprem al politicii partidului, omul și nevoile lui?”. Cred că măcar o parte a răspunsului corect este inclusă în enumerarea de mai sus.