1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Elenei Ceaușescu i-a cășunat pe faptul că lucrau în aceeași redacție soț și soție

NELINIȘTI ȘI AMENINȚĂRI. Încă din primele zile ale noului an de la Cabinetul 2 au început să curgă solicitări de „materiale” privind situația personalului, a dotărilor, a finanțării Radioteleviziunii. Devenea, astfel, tot mai clar că Elena Ceaușescu dorea să impună propria ordine în instituția în care lucram. În primul rând, se cereau propuneri referitoare la personalul de conducere a redacțiilor. Deși se constituiseră, cum am mai precizat, redacții comune Televiziune și Radio cu un singur șef și cu doi adjuncți, E.C. considera că măsura era insuficientă. Apoi, i-a cășunat pe faptul că lucrau în aceeași redacție soț și soție (căsătoria acestora a fost, în majoritatea cazurilor, „efectul” cunoașterii reciproce în activități jurnalistice comune). S-a trecut, după o scurtă perioadă, la alte grade de rudenie. N-au scăpat nici cei cu una sau mai multe rude în străinătate. Se preconiza o analiză a posturilor din fiecare secție redacțională cu o raportare strictă la numărul de minute de emisiune difuzată pe post.

Serviciul de Personal (fostul Serviciu de Cadre) lucra de zor la întocmirea fișelor tuturor lucrătorilor din redacții. În Arhivele Secției de Presă a C.C. al PCR se aflau multe asemenea fișe, inclusiv a mea. Copii xerox ale acestora se găseau și în gestiunea Departamentului Securității Statului (DSS), cu completările diverșilor informatori. În Arhiva CNSAS am identificat sute de asmenea „contribuții la apărarea securității țării”.

În această atmosferă proliferau zvonurile, „informațiile certe”. Se constituiau și se reorganizau grupuri, grupulețe bazate pe criterii dintre cele mai diverse. Cei care se simțeau vulnerabil încercau cu disperare să-și dovedească utilitatea lor în primul rând sub aspect politic. Statistic, în cele 84 de volume (fiecare cu cel puțin 500 de pagini), consacrate exclusiv de DSS Radioteleviziunii, am constatat că, în 1989, se dublase aproape numărul „turnătorilor” comparativ cu anul 1987.

COOPERATIVA „MUNCA ÎN ZADAR”. Încă din seara zilei de 10 ianuarie 1989, la scurt timp după ce se încheiase Consfătuirea de lucru de la CC al PCR, comitetele județene de partid au primit indicația ca, neîntârziat, toate entitățile economico-sociale din raza lor de responsabilitate să treacă la întocmirea unor planuri de măsuri pentru „traducerea în viață a prețioaselor indicații ale tovarășului Nicolae Ceaușescu” la amintita reuniune. Termen-limită: 20 ianuarie 1989.

Președintele Radioteleviziunii, Constantin Petre, a comunicat redacțiilor „sarcina” de a concepe și preda „planuri de emisiuni” în spiritul celor indicate de Nicolae Ceaușescu la Consfătuire. Noi, cei din Redacția de Actualități, eram scutiți parțial de o asemenea corvoadă, deoarece nu se mergea până la „planificarea” de subiecte (știri) pentru Telejurnale – principalul nostru „obiect al muncii”. Urma, însă, să se „planifice” emisiunile de politică externă. Mai ales, redacțiile emisiunilor economice și cultural-educative aveau „de lucru”, nu glumă.

Se inventase în acest mod un veritabil „sport național”. Imediat ce N.C. rostea o cuvântare, chit că nu aducea lucruri noi, se trecea la întocmirea unor „planuri de măsuri”. Acestea, la rândul lor, repetau aproape integral alte și alte „planuri” asemănătoare. În situația în care intervalul dintre două cuvântări era foarte scurt, „planurile de măsuri” se învecheau înainte de a fi aplicate. Așa se face că aproape nimeni nu le mai lua în serios. Doar echipele de control trimise de la centru mai catadicseau să verifice existența unor asemenea documente „vizionare”.

Ori de câte ori auzeam că se întocmesc astfel de planuri, îmi aduceam aminte de o scenă petrecută la începutul domniei lui Nicolae Ceaușescu.

În urma unor vizite în Occident, „fermecat” de rezultatele aplicării managementului științific, N.C. a dat ordin să se întocmească Programe de promovare a „organizării științifice a producției și a muncii”. Nu-i plăcea să folosească expresii în limbi străine, așa că a „tradus” în românește termenul de management. Eram, pe vremea aceea, realizatorul emisiunii „Cabinetul economic TV”, emisiune instituită la „recomandarea expresă” a lui Nicolae Ceaușescu. În unele dintre cărțile mele am povestit, pe larg, cum se născuse respectiva emisiune. Acum, o iau pe „scurtătură”, cu precizarea că Dumitru Popescu-Dumnezeu, secretarul CC al PCR cu presa și propaganda, primise misiunea direct de la N.C. de a se ocupa de lansarea emisiunii. Au fost tot mai multe încercări, în special prin folosirea ca moderatori a unor cunoscuți economiști, dar care nu se pricepeau în treburi redacționale televizionistice. În consecință, experimentul a fost abandonat, iar DP-D m-a însărcinat să fiu moderatorul emisiunii.

În vederea realizării unei ediții a „Cabinetului economic TV” am fost curios să aflu ce soartă era rezervată ceasloavelor cu „Programele de organizare științifică a producției și a muncii”. Am constatat că, la APACA și în alte câteva întreprinderi s-a uitat repede de ele. M-am dus la Ministerul Industriei Ușoare, în strada Doamnei, colț cu Ion Ghica (acum este acolo sediul central al Universității „Spiru Haret”). Un adjunct al ministrului (i-am uitat numele) a declarat într-un interviu că „s-au creat colective care urmăresc zi de zi îndeplinirea, punct cu punct, a programelor și planurilor”. La plecare, șeful biroului de presă (care asistase la filmare) m-a condus, conspirativ, la un etaj superior. Aici, a deschis ușile de la două camere. Ceasloavele zăceau precum sardelele în cutii. Era cât p-aci să se prăbușească peste noi. Nimeni nu le dădea nici cea mai mică atenție. Cine să urmărească (sau, cum s-ar spune în timpul de acum, să monitorizeze) milioane de măsuri? Bineînțeles, n-am difuzat interviul. Când adjunctul ministrului mi-a dat telefon să mă tragă la răspundere pentru amânarea difuzării interviului, i-am povestit ceea ce am văzut în instituția din a cărei conducere făcea parte. N-a mai spus decât un speriat „Mulțumesc!”. Cred că este de prisos să precizez că n-am divulgat „sursa” informației despre soarta „minunatelor” programe și planuri.

O cantitate uriașă de muncă a fost încorporată, de-a lungul a peste două decenii, în programe și planuri de măsuri, care nu aveau nicio valoare practică. O mai bună definiție a Cooperativei „Munca în zadar” nici că se putea.