1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Exerciții sterile pentru planificarea unui viitor incert

13 – 19 mai

O STRATEGIE „CIURUITĂ”. Cu toate că ziua de 19 mai 1989 se anunța deosebit de încărcată, Nicolae Ceaușescu n-a renunțat la continuarea preparativelor pentru Congresul al XIV-lea al partidului, deși se intensificau presiunile exercitate din interior și exterior în vederea rezolvării unor cerințe urgente. Dintr-un anumit unghi de vedere, faptul că promova (chiar iluzoriu) „simțul perspectivei”, reprezenta o notă bună sub aspect – să-i zic – metodologic, managerial. E adevărat, improviza deseori, dar și atunci când își stabilea obiective pe termene mai lungi persevera în vederea atingerii scopurilor propuse. Aceste remarci sunt prilejuite de desfășurarea „ședinței de lucru”, consacrate anteproiectelor celor două principale documente care urmau să fie adoptate la Congresul al XIV-lea al PCR, Programul Directivă și Tezele respectivului forum. Spre deosebire de alte conclavuri de acest tip, numărul participanților a fost relativ redus. În afară de nelipsitul Manea Mănescu se aflau, în Cabinetul numărul 1, acad. Ion Ursu și rectorul Academiei „Ștefan Gheorghiu”, membru al CPEx Dumitru Popescu, iar restul de șapte erau consilierii lui Nicolae Ceaușescu. Este interesant cum au fost menționați aceștia în stenogramă, nu în ordine alfabetică: Constantin Mitea, Emilian Dobrescu, Eugen Florescu, Nicolae Mihalache, Ilie Văduva, Gheorghe Fulea și Nicolae Ionescu. Practic, participau cei care se remarcaseră, mai ales, prin două calități: mânuiau bine și foarte bine condeiul (adică știau să „compună” un text inteligibil la nivelul cerut de N.C.) și cunoșteau (sau se presupunea că știau) cu ce „se mănâncă” anumite domenii de activitate, cu precădere economia.

Nicolae Ceaușescu a cerut, din nou, ca Programul Directivă să fie redus la 45 de pagini bătute la mașină la două rânduri (cu literă mare) și să includă, în prima parte, o prezentare a stadiului de dezvoltare economică și socială a României. A recunoscut că, în acest fel, se dubla ceea ce conțineau și Tezele, dar a apreciat că „este bine să spunem și aici”. Manea Mănescu, ca de obicei, l-a îngânat: „Este bine!”. Apoi, N.C. s-a arătat intrigat de faptul că în anteproiectul Tezelor se vorbea „despre privatizare”. A insistat: „Să vii cu această problemă nu este posibil în contextul cerințelor fundamentale ale societății socialiste multilateral dezvoltate.” De fapt, dorea să dea încă „o replică nimicitoare revizioniștilor și lichidatoriștilor din partidele «frățești»”, angajați într-o veritabilă cursă contra cronometru pentru renașterea economiei de piață. A spus-o tranșant:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Unde vorbim despre proprietate, să spunem mai clar, proprietatea socialistă a întregului popor și proprietatea cooperatistă.” Atât!

Se impune să remarc că nu era vorba doar despre „teorie”, ci despre retezarea, din start, a oricărei posibilități de „generare a capitalismului”. Consecvent cu tot ceea ce impusese, până atunci, ca politici publice, N.C. urmărea realizarea intenției lui „secrete” de a diminua, până aproape de eliminare, locul și rolul proprietății așa-zis cooperatiste (în special din agricultură). Apoi, dorea să dea – încă și încă o dată – o „replică” liderilor din țările vecine, inclusiv din URSS, care – în viziunea lui – restaurau capitalismul sub umbrela renașterii proprietății private, mai ales în zona mijloacelor de producție, prin intermediul procesului de privatizare. Avem de-a face cu o temă extrem de vastă, iar pericolul de a o trata „în fugă” este evident dacă ne gândim la dimensiunile acestui serial. Să încerc, totuși, o oarecare sistematizare. Ea a fost oferită de un studiu al lui Varujan Vosganian, publicat în revista „Sfera politicii” nr. 3/1993. Cu toate că mi-am propus să nu recurg la polemici, remarc că autorul a identificat, în perioada antedecembristă, trei crize care vizau proprietatea: criza constituțională (nu se garanta – zicea V.V. – dreptul de proprietate), criza operațională (dreptul de proprietate devenise o abstracțiune); criza decizională (separarea dreptului de decizie de celelalte relații de proprietate).

Abordarea ni se înfățișează drept deficitară din mai multe motive. Unul vizează valabilitatea informației. Constituția din 1965 stipula, la art. 36: „Dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege”. Art. 37 prevedea „Dreptul la moștenire este ocrotit de lege”. Alte articole precizau că „statul garantează țăranilor care nu se pot asocia în cooperative agricole proprietatea asupra pământului pe care îl lucrează ei înșiși și familiile lor, asupra uneltelor folosite în acest scop, ca și proprietatea asupra animalelor de muncă și de producție. Este garantată, de asemenea, proprietatea meșteșugarilor asupra atelierelor proprii”. Problema nu consta în absența unor prevederi constituționale, ci în încălcarea acestora prin „metode” dintre cele mai diverse. La fel au stat lucrurile și cu celelalte două crize identificate de V.V. Întrucât în Constituție se preciza că fiecare cetățean este coproprietar (se detaliau elementele componente ale „proprietății socialiste”), evident, tot teoretic, nu existau temeiuri pentru o criza operațională și pentru una decizională, din moment ce statul era „stăpânul”, iar N.C. …stăpânul absolut al statului.

Nu inexistența unor prevederi constituționale și legale (consonante, în bună măsură, cu principiile și regulile internaționale) se cerea condamnată, ci (repet) încălcarea continuă și deliberată a respectivelor prevederi. A fost cultivată și a devenit tot mai puternică, în timp, ura față de  proprietatea privată, față de proprietatea personală, iar la nivelul cel mai înalt „proprietatea socialistă” se confunda, până la suprapunere totală, cu „proprietatea personală” a Cuplului prezidențial. Casele de oaspeți, vilele speciale de odihnă, terenurile de vânătoare, zonele de pescuit, accesul gratuit și adesea discreționar la mijloace de transport rutiere, navale și aeriene (garaje speciale, vase speciale, flotile aeriene speciale) și multe alte componente ale „proprietății socialiste” aparțineau, de fapt, așa cum am demonstrat, doar Cuplului prezidențial și, în anumite cazuri (mai rare), camarilei lor.

PE PRIM-PLAN „CAZANUL COLECTIV”. Identific mereu, în luările de cuvânt (în public și în spatele ușilor capitonate) ale lui N.C., teama de a lăsa „portițe” favorabile până și celor mai benigne posibilități de renunțare la dogmele pe care le promova cu un nedezmințit fanatism.

Când a trecut la examinarea, punct cu punct, a anteproiectului Programului Directivă a indicat „să nu începem cu consumul alimentar, ci să defalcăm, de aici, partea aceasta cu modernizarea și sistematizarea județelor…”. În realitate, tot ceea ce privea direct și indirect nivelul de trai îl irita la maximum. Bunăoară, a exclamat:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: N-am înțeles eu de ce vreți să crească retribuția reală atât de mult, 114-117. Eu am pus 105-110 (era vorba despre un spor de 5-10 la sută pe întregul cincinal 1991-1995 – T.B.). Este mult 114-117. În mod corespunzător, și venitul țărănimii cooperatiste să fie între 8-10 la sută (majorare anticipată tot pentru întregul cincinal viitor – T.B.). Pe măsură ce mergem, nu mai putem să creștem în ritmuri mari. Se va pune, pe viitor, problema să menținem nivelul, așa cum toții (care „toții” și „unde” se emiteau asemenea „idei”? – T.B.), nu-și puneau problema să mai crească nivelul”.

Ce să mai comentez?! Intențiile strategice ale lui N.C. erau cât se poate de limpezi.

În continuare, l-a enervat modul în care se propunea secvențialitatea obiectivelor pe diverse domenii, așa că a dat noi indicații. De pildă, n-a fost de acord ca despre energetică să se vorbească înainte de principalele ramuri ale industriei, ca și cum nu toate activitățile productive depindeau de volumul, structura și calitatea resurselor. Nu mai intru în alte detalii. Fapt este că a făcut „varză” ordinea de prioritate a obiectivelor programatice.

În privința Tezelor, a cerut ca, în text, să fie mai bine subliniate „unele probleme”. A enunțat nu mai puțin de… 48 „probleme”. Între acestea, rolul partidului și statului, industrializarea, cercetarea științifică (aici a precizat că „automatizarea, cibernetizarea nu se vor înfăptui ca în capitalism”), consiliile populare, cultura, „Cântarea României”, justiția. A conchis:

„Toate acestea trebuie să-și găsească o reflectare corespunzătoare. Scurt, dar trebuie!”.