1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Există, oare, limite pentru mistificarea trecutului?

19 – 25 august

ABORDĂRI EPIDERMICE. Campania de presă dedicată zilei de 23 August a început, cum a rezultat din episoadele precedente, la trecerea în a opta lună a anului 1989. Articolele publicate, inclusiv de istorici, au ocolit – nu fără o oarecare abilitate –  o parte importantă a factologiei absolut necesare atunci când se evocă un eveniment sau altul, dar mai ales când, la mijloc, se află unul crucial. Spun „crucial” deoarece în imensa varietate de evaluări nimeni n-a negat că la 23 August 1944 s-a produs o ruptură de cea mai mare importanță în destinele României și ale cetățenilor ei. Este, poate, una dintre foarte puținele zone în care se poate identifica un consens minimal.

În mod normal, fiind vorba despre o relativ îndelungată pregătire în anii 1943-1944 în plan politic (bunăoară, formarea Blocului Național Democrat din PNȚ, PNL, PSD, PCdR), militar (implicarea Armatei Române, respectiv angajarea în „complot” a multor comandanți de pe front și din spatele frontului), juridic (elaborarea documentelor justificative privind schimbările radicale constituționale) și de altă natură, se cuvenea să se facă referiri la oameni, la protagoniști măcar. Or, nu s-a întâmplat așa. Într-o anumită măsură, era previzibil, dacă țineam seama de modul în care s-a marcat aniversarea demonstrației din 1 Mai 1939.

O mărturie prețioasă îi aparține lui Constantin Olteanu, aflat în august 1989 pe postul de secretar al CC al PCR cu problemele de propagandă și presă. Am mai precizat că s-a remarcat și prin unele studii de istorie. În cartea „O viață de om”, respectiv dialogul lui Constantin Olteanu cu jurnalistul Dan Constantin, intervievatul a povestit că în iulie 1989 a primit un telefon de la Manea Mănescu, cel care făcea parte din cercul restrâns al apropiaților Cuplului prezidențial, care l-a invitat la o discuție pe tema zilei de 23 August 1944. Iată relatarea lui Constantin Olteanu:

„A început să-mi explice că are un text cu două variante privind participarea «tovarășului» la Actul de la 23 August 1944. Fără a citi textul, i-am spus că, așa cum se știe, Nicolae Ceaușescu nu luase parte la istoricul eveniment de acum 45 de ani, care se petrecuse la scurt timp de la evadarea grupului de deținuți politici, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, din Lagărul de la Târgu Jiu. «Știu – a răspuns Manea Mănescu – dar nu putem să vorbim despre un eveniment așa de important fără ca rolul tovarășului să nu fie amintit». Se înțelege că trebuia să fiu foarte atent la discutarea acestei delicate probleme. Am luat cele două texte care erau aproape identice și am plecat. Nu puteam să acționez numai pe ceea ce îmi transmisese Manea Mănescu; trebuia să verific. A doua zi, am mers la Nicolae Ceaușescu cu probleme obișnuite și l-am informat ce am discutat cu Manea Mănescu referitor la participarea lui în evenimentele din august 1944. Nicolae Ceaușescu a spus: «Bine!». Am înțeles că fusese de acord cu falsul propus de Manea Mănescu… Referitor la această chestiune am discutat numai cu Constantin Mitea, primul meu adjunct, care s-a arătat foarte surprins. Am stabilit ca presa să amintească numele lui Nicolae Ceaușescu în cadrul grupului evadaților de la Târgu Jiu și de activitatea ulterioară actului de la 23 August 1944.”

ROLURI DECISIVE. În procesul de rescriere a istoriei au apărut și alte dificultăți. Încă un „hop” care se cerea depășit se referea la evocarea condițiilor internaționale în care s-a pregătit și s-a desfășurat Actul de la 23 August 1944. S-a apelat (cum era normal) și la opiniile unor istorici de profesie. Astfel, în Arhiva Secției de Propagandă și Presă a CC al PCR am găsit un studiu de peste 100 de pagini elaborat de profesorul Gheorghe Buzatu. Formula propusă de autor viza două soluții: una mergea până la eludarea totală a anumitor fapte și date și cealaltă ar fi fost recursul la o inventariere a tuturor elementelor posibile și imposibile care aveau „capacitatea” de a demonstra rolul hotărâtor al PCR în pregătirea și înfăptuirea Revoluției de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă. În acest cadru, se propunea relevarea rolului lui Nicolae Ceaușescu. Cine a citit cuvântarea lui N.C. din ziua de 21 august 1989 constata că partea cea mai mare a „recomandărilor” solomonice menționate în dialogul Manea Mănescu – Constantin Olteanu s-a regăsit în respectivul text in extenso.

Cititorul ar putea remarca (în această ordine de idei) că una  era redactarea de texte pentru „uz intern” și alta expunerea unor puncte de vedere publice în legătură cu teme spinoase asemenea celei amintite acum. Ei bine, prof. Gh. Buzatu a făcut, între multe altele, următoarele evaluări în cartea sa din 1988 „Istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial” (am spus că evit polemicile, dar, în acest caz, solicit o „derogare”, justificată, cum se va vedea):

„În istoria poporului român perioada dictaturii antonesciene (sublinierea mea – T.B.) și a războiului hitlerist (6 septembrie 1940 – 23 august 1944) a constituit o epocă de involuție sub cele mai multiple aspecte. Poporul român, dornic de libertate și independență, mândru de glorioasele sale tradiții de luptă socială și națională, nu a acceptat , însă, niciun moment situația în care l-a adus regimul antonescian, angajându-se hotărât în lupta împotriva dictaturii (sublinierea mea – T.B.), a războiului hitlerist, pentru eliberarea și reîntregirea  țării (după 1989, în uriașele sale tomuri, Gh.B. a vorbit despre nestăvilitul entuziasm popular în sprijinul «războiului sfânt de dezrobire a neamului», de «luptă împotriva bolșevicilor» – T.B.). Mișcarea de rezistență din România s-a dezvoltat an de an, cuprinzând clase și pături sociale tot mai numeroase. În fruntea acțiunilor s-a situat, din primul moment, clasa cea mai înaintată și revoluționară a epocii contemporane – proletariatul, condus de Partidul Comunist Român, purtătorul celor mai înaintate tradiții și exponentul cel mai autorizat al idealurilor națiunii române. În anii dictaturii (sublinierea mea – T.B.) și ai războiului, P.C.R., cu toate că a avut de înfruntat teroarea și condițiile grele ale ilegalității, a reprezentat principala forță catalitică a mișcării de rezistență din țara noastră”.

Firește, n-am de gând să recenzez lucrările istoricului Gh.B., ceea ce ar impune semnalarea unor fapte și date de-a dreptul inventate sau deformate, însă aici este vorba despre o temă fundamentală care nu poate fi eludată. Iată încă un fragment din cartea citată:

„Autoritățile antonesciene au notat cu teamă preluarea de către comuniști a conducerii mișcării tuturor forțelor patriotice interne în vara anului 1944. Despre scopul acțiunilor opoziției nu încăpea nicio îndoială pentru organele de represiune ale dictaturii (sublinierea mea – T.B.) care, la 16 august 1944, constatau: «Există convingerea că în acel moment, când ofensiva sovietică pe frontul Moldovei este aproape de realizare, P.C.R.  va fi pus la punct toate detaliile unei intense mișcări interne, care urmează să fie desfășurată simultan cu ofensiva militară (a Armatei Roșii – n.n)». De asemenea în sinteza asupra perioadei 8-16 august 1944, Serviciul Special de Informații a reținut în mod deosebit faptul că Partidul Comunist desfășura o intensă activitate de «organizare a rezistenței maselor populare» din România contra regimului antonescian și a războiului hitlerist.”

Cum se vede, una dintre problemele cele mai complicate, mai dificile, privea natura regimului înlăturat la 23 August 1944 și, implicit, personalitatea Mareșalului Ion Antonescu. Pentru unele concretizări revin la Constantin Olteanu:

„Nicolae Ceaușescu m-a întrebat într-o zi: «Cum mai tratați voi problemele legate de 23 August 1944?». I-am explicat că au intervenit unele reconsiderări în sensul că este prezentat mai aproape de realitate rolul monarhului, activitatea partidelor politice din Blocul Partidelor Democratice (denumirea corectă: Blocul Național Democrat – T.B.), a unor generali, oameni politici și diplomați români, care au fost implicați în acel act. El a spus: «Bine, dar să nu se mai vorbească de faptul că în timpul lui Antonescu în România a fost dictatură fascistă, a fost o conducere autoritară în condiții de război, dar n-a fost dictatură fascistă». Cu această precizare a trebuit reorientată presa, instituțiile de cercetare de profil, activitățile pe linie ideologică.”

Nu am intenția să minimalizez importanța memorialisticii, mai ales atunci când aparține unui om, în esență, onest, istoric de profesie, cum a fost Constantin Olteanu. Dar, iată, ce s-a întâmplat: în ziua de 21 august 1989, la Snagov, Nicolae Ceaușescu l-a primit pe un corespondent al ziarului sovietic „Pravda” căruia i-a acordat un interviu. Răspunsul la prima întrebare a sunat astfel:

„Nicolae Ceaușescu: Victoria Revoluției de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă a dus la răsturnarea dictaturii militaro-fasciste  (sublinierea mea – T.B.) în țara noastră, la înlăturarea dominației imperialiste și a deschis calea marilor transformări economico-sociale și, apoi, a construcției socialismului în România.”

Așadar, „Revoluția a răsturnat dictatura militaro-fascistă”. Ce mai rămâne din aserțiunea fostului secretar al CC al PCR cu propaganda și presa?

Am amintit și de lucrarea profesorului Gheorghe Buzatu. După o altă Revoluție (decembrie 1989), reputatul istoric s-a „răsucit”, concentrându-și atenția asupra personalității Mareșalului Ion Antonescu. A scris zeci și zeci de kilograme de pagini despre tragicul personaj istoric, apologetica atingând „cele mai înalte culmi”.

Vrând-nevrând a fost nevoit – în anumite rememorări – să se refere și la Nicolae Ceaușescu în raport cu „Conducătorul statului” înlăturat de la Putere la 23 August 1944.

„N. Ceaușescu nu a fost un admirator al mareșalului Ion Antonescu. Nici n-avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceaușescu, comunist declarat și recunoscut, s-a aflat în detenție la Jilava, Caransebeș sau Târgu Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat frecvent între opozanții de frunte ai regimului. După 1944-1945, N. Ceaușescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC și, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea pozițiilor supreme pe liniile de partid și de stat, în 1965-1967. Fiind învestit în martie 1974, președintele României, N. Ceaușescu nu a ignorat, la un moment dat, către sfârșitul anilor ʼ80, pe atunci când era preocupat de finisarea Casei Poporului ca pe splaiul dâmbovițean al construcției faraonice să se ridice un important monument – acela al mareșalului Ion Antonescu.”

Pe ce s-a bazat profesorul Gheorghe Buzatu când a făcut o asemenea afirmație „explozivă”? Tot Domnia Sa a precizat: „Informația ne-a fost transmisă cu titlu confidențial (septembrie 1995) de dl General Ion Coman”. Cu o asemenea sursă documentară chiar că ai tot temeiul să ieși în față și să publici așa ceva. Faptul că i-a dat lui G.B. informația „cu titlu confidențial” (când? În 1995, în condițiile în care nu risca nicio „sancțiune”) este de natură a scoate în evidență necesitatea apelului la mai multe surse atunci când se evocă momente atât de importante din istorie.