1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Genul proxim și diferența specifică

19 – 24 februarie

CE SE SEMĂNA ȘI CINE CULEGEA… Între timp, creștea în intensitatea campania de presă dedicată împlinirii a 40 de ani de la declanșarea procesului de cooperativizare. Cum am mai precizat noi, cei de la Actualități, aveam să scăpăm relativ ușor. „Subiectele” pentru Telejurnal urmau să se concentreze pe „mersul lucrărilor agricole de primăvară”. Nu ne-a reușit, pe deplin, strategia, întrucât, până la urmă, ni s-a impus ca, începând cu 20 februarie, să includem în ediția de seară relatări despre manifestările dedicate aniversării. Ni s-a cerut insistent să nu amintim despre Sesiunea extraordinară a MAN din 27-30 aprilie 1962 cu o singură excepție: cuvântarea rostită acolo de Nicolae Ceaușescu. Ni se interzisese, însă, orice referire la alte persoane, în special la Gh. Gheorghiu-Dej, exact cel care prezentase Raportul principal la reuniunea găzduită de uriașul Pavilion de la ROMEXPO. Se afirmase că participaseră 11.000 de oameni ai statelor, urmașii celor 11.000 de țărani uciși în timpul Răscoalei din 1907. Culmea este că interdicția s-a extins chiar asupra Raportului de la Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949, adică momentul declanșator al „procesului de transformare socialistă a agriculturii din România”, eveniment aniversat și prin campania de presă.

Volumul care prezintă integral lucrările reuniunii denumite oficial „Victoria socialismului în agricultură. Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naționale (27-30 aprilie 1962)” are 680 de pagini. Este, după opinia mea, un document indispensabil pentru cine dorește să se dumirească în legătură cu momente definitorii ale istoriei antedecembriste.

În primul rând, apare limpede – când recurgem la cele mai simple comparații – cât de schimbătoare este „firea omului”, mai ales în cazul liderilor politici. Iată ce spunea, între altele, atunci, Nicolae Ceaușescu:

„Trebuie subliniată importanța deosebită pe care a avut-o istorica plenară a C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949. Raportul tovarășului Gheorghiu-Dej la această plenară a făcut o analiză științifică, marxist-leninistă, a transformărilor revoluționare care au avut loc în țara noastră și a trasat drumul pentru transformarea socialistă a satelor…

În toată perioada transformării socialiste a agriculturii, Comitetul Central al partidului, Biroului Politic au supravegheat la aplicarea în practică a liniei politice stabilite de plenara din martie 1949, s-au preocupat în mod sistematic de dezvoltarea continuă a agriculturii. Măsurile adoptate de recenta plenară a Comitetului Central, corespunzătoare noii etape de dezvoltare, reprezintă un exemplu grăitor al grijii permanente pe care o acordă agriculturii conducerea partidului nostru, în frunte cu tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Cei 13 ani care au trecut de la plenară au confirmat pe deplin justețea acestor prevederi. Acest document de mare importanță teroretică și practică își păstrează și astăzi întreaga sa valabilitate”.

Un moment de vârf al reuniunii a fost oferit de discursul marelui cărturar, acad. George Călinescu. Oratorul a afirmat că exprimă poziția întregii intelectualități românești:

„Aci, în această nemărginită rotondă în care încape populația unui oraș, unde conducătorii partidului, membrii guvernului, deputații, țăranii colectiviști, inginerii agronomi, mecanizatorii, directorii de uzine, oamenii de știință, scriitorii pun în dezbatere, sfătuindu-se laolaltă, măsurile de luat pentru izbânda întâiei campanii agricole, sub semnul totalei colectivizări, își poate da seama un om nestricat la minte de realitatea democrației noastre, de superioritatea zdrobitoare a socialismului.

Admirăm ardoarea conducătorilor partidului, dorința lor de a se ilustra prin fapte de constructori, silința de a confrunta cu experiența, de a corija greșelile, de a se sfătui cu poporul, îi admirăm în frunte cu tovarășul Gheorghiu-Dej, mare constructor înțelept și patriot (disciplina având și ea marginile ei) nu ne poate împiedica să-l iubim. Cât despre meseria mea, oricât de îndărătnic aș părea, deși sunt mult mai cuminte, n-am putut să nu-mi dau seama că a scrie pentru cei mulți este a scrie pentru multă vreme. Am început să fac și eu trei prașile, în loc de două, frazei mele.

Mergând cu cei tineri, rămân mai multă vreme tânăr, pășind înainte, nu poți greși. Ceea ce am construit sub soarele de aur al socialismului nu se va dărâma, ci, făcând și noi aluzie la Horațiu, putem spune cu bărbătească mândrie în fapta pe care o sărbătorim astăzi:

Mai tare decât bronzul am ridicat cetate/Mai ʼnaltă decât Babel cea din antichitate./Furtuna care smulge chiar codri în pământ,/Și ploaia nu vor sparge acest așezământ”.

Discursul a prefațat solicitarea acad. George Călinescu – alături de alți intelectuali de marcă – de a fi primit în rândurile Partidului Muncitoresc Român (denumirea PCR până la Congresul al IX-lea).

Și, acum, despre o treabă în care am fost implicat direct. Între zecile de vorbitori, la Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naționale s-a aflat Valter Ionescu, secretarul Comitetului de partid de la Uzina „Semănătoarea”. Spre deosebire de ceea ce era regulă, și anume încredințarea acestei funcții unui inginer care, înainte de absolvirea facultății sau în timpul parcurgerii cursurilor din învățământul superior, a fost muncitor „la șaibă” (cum se zicea), Valter Ionescu avea „doar” calificarea de maistru cu specializarea în construcția de mașini. Cunoscându-l relativ bine, mi-am dat seama că știa mai multă tehnică, știa să o aplice mult mai bine comparativ cu majoritatea inginerilor tineri. În plus, nu era exaltat, nu vorbea fără să gândească, nu țipa, nu se văicărea, nu acuza.

Cu aproximativ o lună înainte de Sesiunea extraordinară a MAN m-a invitat în biroul lui și m-a rugat să-i scriu discursul pe care avea să-l rostească de la cea mai înaltă tribună politică. Știa că mă „afirmasem” cu astfel de „compuneri” că până și „Tovarășul Pană de la Capitală citește discursuri scrise de Brateș”.

N-aveam niciun motiv să-l refuz. Chiar eram bucuros că acolo, la importanta reuniune, va vorbi cineva în numele nostru, al „semănătoriștilor” din care făceam parte, de fapt și de drept. Valter Ionescu mi-a mulțumit „anticipat”, dar mi-a adresat încă o rugăminte:

„Știți, nu-mi plac cuvintele mari. Sună fals în gura mea. Sigur, sunt obligat să repet unele lozinci, dar în afară de acestea, aș vrea să folosesc un limbaj simplu, fără zorzoane. Vreau să mă refer numai la treburi strict economice și tehnice”.

L-am înțeles. Iată fragmente din cuvântul său la reuniune (în forma în care a fost completat și modificat de forurile abilitate cu lozincile aferente):

„În urmă cu 13 ani, pe baza hotărârii plenarei C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, s-a semnat și actul de naștere al întreprinderii noastre. Începutul n-a fost ușor. În țară nu se mai construiseră, până atunci, mașini agricole. Nu dispuneam de utilaje, de cadre, nu aveam experiență. Dar indicația partidului de a da în scurt timp mașini pentru agricultura socialistă ne-a însuflețit și, pe loc aproape gol, am ridicat, pas cu pas, o uzină modernă, cu un înalt nivel tehnic, o uzină care a adus și continuă să-și aducă o contribuție importantă la înzestrarea agriculturii cu mașini moderne, capabile să asigure creșterea continuă a producției de cereale.

Dacă am pune alături prima mașină pe care am construit-o – o semănătoare simplă de porumb – de combina de cereale pe care o fabricăm astăzi, ne-am da seama ce drum uriaș am străbătut; e un drum propriu întregii țări, drumul creșterii neîntrerupte a economiei naționale. În acești ani, producția uzinei a crescut de peste 20 de ori. La noi, în uzină, există o preocupare continuă pentru ridicarea indicilor tehnico-economici ai produselor. Avem în vedere ca, prin perfecționarea mașinilor pe care le fabricăm, să fie micșorată perioada de recoltare și să se reducă pierderile de boabe. Avem, de asemenea, în vedere, reducerea continuă a greutății mașinilor pe care le fabricăm. În acest an, prin micșorarea greutății combinelor, vom putea construi din metalul economisit peste o sută de asemenea mașini”.

Acesta a fost (în parte) rezultatul strădaniei mele de a răspunde solicitării secretarului de partid de la Uzina „Semănătoarea” (unde mi-am trăit cinci ani din viață în încercarea de a răspunde publicistic cerințelor celor peste 5000 de salariați, în marea lor majoritate muncitori).