1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Glasul României în lume sau o variantă a „strigătelor în pustiu”

6 – 12 noiembrie

„S-AU DUS VREMURILE DE ALTĂDATĂ…”. În timp ce se finalizau pregătirile pentru Congresul al XIV-lea, la New York continuau lucrările Adunării Generale a ONU. În principalele Comitete și Comisii – potrivit indicațiilor de la București – delegații români erau deosebit de ofensivi, formulau propuneri după propuneri, dar – din păcate – glasul lor rămânea, de cele mai multe ori, fără ecou.

Conform programelor, o parte considerabilă a discuțiilor din Comitete se concentra pe tema noii ordini economice mondiale, ca fundament pentru demersurile îndreptate spre „construirea” unei noi ordini politice mondiale.

Dacă respectăm adevărul istoric, trebuie reamintit că aceste teme au fost abordate constant și preponderent de România, la ONU, de când a devenit membră a forumului mondial. Mai ales după ce Nicolae Ceaușescu a ajuns în fruntea statului, s-au intensificat acțiunile subsumate realizării acestui deziderat major. Un moment calitativ nou intervenise odată cu dobândirea a statutului de membră a „Grupului celor 77”, despre care am mai vorbit în câteva episoade precedente. România și-a înscris la activ o contribuție, mereu îmbogățită, la conturarea tot mai clară a conceptului de „Nouă Ordine Mondială”. Este dificil de separat elementele originale în comparație cu tot ceea ce se conturase până atunci pe plan global în legătură cu țările „în curs de dezvoltare”, dar se poate identifica un moment important în aceste demersuri. Am în vedere Raportul Comisiei Independente pentru Problemele Dezvoltării Internaționale al cărei președinte a fost legendarul lider al social-democrației contemporane Willy Brandt. Se știe prea bine și contribuția pe care a avut-o în calitate de ministru de Externe și, apoi, în cea de cancelar la negocierile încununate cu succes privind stabilirea și consolidarea relațiilor diplomatice dintre România și Republica Federală a Germaniei. Raportul definitivat în 1978 avea un titlu percutant: „NORD-SUD un program de supraviețuire”. În cele ce peste 400 de pagini ale documentului care a fost tradus în limba română de un colectiv de cadre didactice din Academia „Ștefan Gheorghiu” (pentru uzul intern și semiconspirativ al studenților și al altor cursanți) se „aglomera” aproape tot ceea ce se putea spune în perioada respectivă despre uriașele inegalități economico-sociale dintre țări și despre căile de instaurarea a „Noii Ordini Economice Mondiale”. La finalul Raportului, se preciza:

„Politica, acordurile și instituțiile din domeniul cooperării internaționale, pe plan economic, financiar și monetar trebuie să fie călăuzite de principiul universalității.

Sistemul Națiunilor Unite, care se înfruntă cu sarcini din ce în ce mai ample, trebuie să fie întărit și făcut mai eficient. Aceasta obligă la o mai mare coordonare a bugetelor, programelor și politicii de personal pentru a se evita paralelismul sarcinilor și suprapunerile risipitoare.

Activitatea diferitelor organizații multilaterale în domeniul dezvoltării internaționale trebuie, în mod curent, supravegheată de către un corp de consilieri de înaltă calificare. Există necesitatea reexaminării actualului sistem de negocieri pentru a se vedea dacă pot fi introduse proceduri mai flexibile, mai rapide și mai eficiente, fără reducerea cooperării din cadrul grupurilor stabilite. Trebuie acordată o atenție mai mare educării opiniei publice și tinerei generații cu privire la importanța cooperării internaționale. Trebuie luată în considerare folosirea ocazională a unor întâlniri restrânse la nivel înalt pentru a face să progreseze cauza consensului și schimbării.”

RĂSPUNSURI ȘI RESPONSABILITĂȚI. Misiunea de a îndeplini aceste postulate a fost asumată de „Grupul celor 77”. Faptul că Raportul a fost publicat aproximativ în aceeași perioadă în care România a devenit membră a „Grupului” a stimulat  efortul specialiștilor noștri de a contribui la mai buna definire a conceptului de „Nouă Ordine Economică Internațională”. Pe baza unor lucrări, destinate exclusiv lui Nicolae Ceaușescu, a fost posibil ca, în timp, să se elaboreze un program bine articulat, cu o evidentă pecete românească privind dezideratul amintit. Era vorba, mai clar, despre accentul pus pe sintagma „efort propriu”, fără să se nege importanța colaborării între state și organizațiile cu vocație globală. Așa cum rezulta din Raportul Brandt, efortul investițional propriu se cerea desfășurat pe baza unui sistem de priorități în alocarea mijloacelor financiar-materiale naționale, în utilizarea mai eficientă a forței de muncă, a resurselor naturale. În același timp, se aprecia că aceasta constituia o premisă obligatorie, dar nu și suficientă. De aici, necesitatea promovării unui nou rol al ajutorului internațional.

Cu toate că fuseseră proclamate câteva „Decenii ale Dezvoltării”, rezultatele puteau fi considerate un semi-eșec. Analiza cauzelor care au determinat neîndeplinirea obiectivelor propuse (în varianta cea mai bună) a reprezentat o preocupare deosebită a specialiștilor români, iar lucrările lor au fundamentat pozițiile oficiale susținute de țara noastră în diverse foruri, în primul rând în cele ale statelor în curs de dezvoltare. În aceste documente se punea accentul pe surmontarea decalajelor tehnologice, pe eliminarea metodelor de dictat din partea statelor avansate, a corporațiilor multinaționale. Se lua în considerare, variabila demografică, element esențial al potențialului unei creșteri economice sănătoase, relevându-se semnificațiile vectorului populație într-o dezvoltare echilibrată și echitabilă. De fapt, aici se afla miezul întregii chestiuni. Se impunea înlăturarea uriașelor decalaje din lume, în așa fel încât să se stabilească un raport corect între binomul „omul – scop și economia – mijloc”.

Sigur, țara noastră nu se afla singură în acest front pro-dezvoltare și anti-inegalități, dar reprezenta, incontestabil, o voce distinctă în anii ʼ70 ai secolului trecut. De aici, și postura reală și/sau imaginară a lui Nicolae Ceaușescu în calitate de „lider mondial”.