1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Hăul dintre viețuire și supraviețuire

19 – 25 august

VANITATEA TRIUMFALISTĂ. Nicolae Ceaușescu avea perfectă dreptate să considere că venirea în fruntea unei țări care (încă) se intitula oficial „republică populară” a unui guvern necomunist (și, în bună măsură, anticomunist) marca un dramatic punct de inflexiune în destinul mondial al orânduirii pentru care a luptat încă din primii ani ai tinereții și pentru victoria căreia considera că acționa, în continuare, cu un exemplar devotament. Se amăgea cu convingerea fanatică a predestinării lui de a sluji această „cauză”, ca nimeni altul, mai ales într-o perioadă atât de tulbure, „pe muchie de cuțit”. În același timp, nu putem ignora un fapt cert: asigurările date de PMUP și PMSU (prezentate în episodul precedent) impregnate nu numai cu iluzii, ci și cu o doză apreciabilă de ipocrizie.

Fără îndoială, aniversarea a patru decenii și jumătate a Zilei de 23 August era un prilej potrivit pentru o retrospectivă relevantă, în timp și în spațiu. Numai că N.C. percepea, pe mai departe, profund eronat, ceea ce se întâmpla în România reală, în contextul radicalelor schimbări din Europa de Est și din URSS. Atunci, se punea sub semnul întrebării însăși legitimitatea sistemului și regimului pe care N.C. dorea să le reprezinte, inclusiv la nivel de simbol universal, cu o determinare triumfalistă fără egal.

Ce temeiuri obiective existau pentru o evaluare exclusiv (sau măcar predominant) pozitivă sau, la polul opus, pentru una total sau parțial negativă? Venise, oare, timpul pentru concluzii definitive? Mai bine spus, venise… sfârșitul?

În acele zile de august se împlinea un an de la apariția unei cărți care a făcut vâlvă atât în Occident, cât și în cercurile informate din „sistemul mondial socialist”. Mă refer la studiul lui Zbigniew Brzezinski, politologul american care se bucura de o îndreptățită reputație mondială, studiu intitulat: „Marele eșec. Nașterea sau moartea comunismului în secolul XX”. Nu era nici prima și nici ultima lucrare în care se cânta prohodul „sistemului mondial socialist”, însă analiza lui Z.B. se deosebea de mai tot ceea ce apăruse până atunci prin evaluări și predicții de o calitate excepțională. Nu este, deci, de mirare că a avut și un impact, la rândul lui, excepțional.

Referindu-se la modul în care „viziunea marxist-leninistă” a identificat toate relele reale ale capitalismului în instituția proprietății private, Z.B. a făcut o observație de bun-simț, concordantă cu adevărul istoric:

„Comunismul a postulat că abolirea acestei proprietăți (aici găsim o oarecare exagerare deoarece nu era vorba despre o abolire totală – T.B.) va permite atingerea ţelului de adevărată justiţie şi de perfecţiune a naturii umane. Această promisiune a subjugat cauza a sute de milioane de oameni si le-a energizat speranţele. Comunismul a fost, astfel, psihologic, bine ajustat sentimentelor maselor, de curând trezite politic. În acest sens, promisiunea a avut unele asemănări cu apelul marilor religii, fiecare dintre ele oferind o explicaţie (atotcuprinzătoare) despre rostul vieţii. Totalitatea si simplitatea simultană a interpretării a fost cea care, atât de captivantă, atât de convingătoare, atât de fermă, a funcţionat ca avanpost al acţiunii zeloase.

Ca şi marile religii, doctrina comunistă a oferit mai multe nivele de analiză, pornind de la cea mai simplă explicaţie până la unele concepte filosofice mai complexe. Pentru iliterat a fost suficient să ştie că întreaga viaţa este definită de lupta de clasă şi că un stadiu de fericire socială va fi înfăptuit de societatea comunistă. (…) Dar comunismul nu a fost doar un răspuns plin de patimă dat unor nelinişti adânc resimţite, ci un crez ipocrit al urii sociale. A fost, de asemenea, un sistem de gândire lesne de înţeles, care punea la dispoziţie o unică viziune în viitor la fel ca şi în trecut. El satisfăcea segmentele de curând alfabetizate ale societăţii, în dorinţa de a înţelege mai. bine lumea din jurul lor.

CURGEREA TIMPULUI ȘI BARIERELE GÂNDIRII. Ceea ce am redat din spusele lui Z.B. reprezintă o evaluare predominant realistă și, în bună măsură, nuanțată, în vădit contrast cu maldărul de pseudo-studii care a inundat spațiul public de-a lungul existenței așa-numitului „socialism real” și după sucombarea acestuia în 1989 în Europa de Est.

Textul citat mă scutește de comentarii mai ample legate de aprecierile partizane, profund eronate, care urmăresc să scoată din istoria națională anii pe care, totuși, numeroși cetățeni ai României, sincer determinați, i-au evaluat chiar – cu adevărat – sărbătorește, la 23 August 1989. Nu, n-am avut o paranteză sau, mai rău, un „hău” în curgerea timpului. În acei 45 de ani, majoritatea covârșitoare a populației României a făcut uriașe sacrificii pentru a depăși starea de subdezvoltare „moștenită” de la „regimul capitalist”, stare agravată, desigur, la limitele supraviețuirii, de un devastator război mondial. A existat, în acel interval relativ lung, o anumită viziune despre modernizarea României, cu efecte diverse, contradictorii, dar niciun om cu mintea întreagă nu poate nega că – măcar în unele segmente de timp, într-o anumită măsură – au fost și beneficii considerabile în sfera împlinirilor, în special, profesionale, a calității vieții. Or, în numeroase scrieri postdecembriste, se consideră că am avut o perioadă „bloc”, cu o evoluţie liniară, fără urcuşuri şi coborâşuri, fără reveniri şi (re)reveniri. Au fost – așa cum am mai (re)amintit și cum o voi mai (re)aminti – multe încercări de reformare a sistemului, iar economişti de marcă au elaborat valoroase analize, însoţite de propuneri, riscând astfel căderea în capcana întinsă de „politrucii” de serviciu.

Ar merita să se elaboreze un studiu aprofundat pe această temă (enunțată de câteva ori până acum), întrucât, astfel, s-ar destrăma şi multe mituri-frână în înţelegerea unor procese şi fenomene deloc simple, deloc fără relief, fără tentative meritorii de „ieşire din rând”.