1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. În căutarea prestigiului pierdut și descoperirea drumului spre nicăieri

16-22 octombrie

MARE BUCURIE ȘI LA NOI SĂ FIE… Vestea alegerii României ca membră nepermanentă a Consiliului de Securitate a fost raportată liderului suprem de conducerea MAE într-o manieră triumfalistă, neobișnuită chiar și pentru cei specializați în „arta și știința exagerărilor” pe tema prestigiului internațional al României „sub conducerea marelui om politic de anvergură mondială, Nicolae Ceaușescu”.

Bineînțeles, presa autohtonă a preluat aprecierile MAE și a prezentat evenimentul drept un mare succes al diplomației românești, o rezultantă a politicii externe „promovate de tovarășul Nicolae Ceaușescu, în numele intereselor vitale ale poporului român, ale întregii omeniri”.

În realitate, era vorba despre aplicarea unui principiu, și anume ca mandatul de membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU să fie acordat, din doi în doi ani, unui stat situat într-o anume zonă geografică (în cazul nostru în Europa Răsăriteană), astfel încât să se asigure fie și numai un relativ echilibru sub aspect geostrategic în componența importantului for al Națiunilor Unite. În interiorul fiecărui grup constituit potrivit criteriului enunțat se stabilise un fel de țintar în vederea deținerii, pe rând, în ordine alfabetică, a statutului de membru nepermanent al Consiliului de Securitate. Astfel, în octombrie 1989 venise rândul României să primească respectivul statut. De fapt, mandatul avea să înceapă la 1 ianuarie 1990. Țările din grupul est-european respectau țintarul, așa că n-au existat obstrucții nici în privința României pentru desemnarea operată, de regulă, prin consens.

Ca și în alte organizații internaționale, la ONU funcționau prevederile staturare, regulamentele și cutumele. Reținerea unor funcții avea importanță doar în măsura în care era vorba despre exercitarea atribuțiilor decizionale sau executive cu impact real asupra evoluțiilor regionale și globale în domenii-cheie, precum pacea și războiul, ajutorarea țărilor sărace în lupta cu foametea, susținerea refugiaților din statele subdezvoltate, respectarea drepturilor omului etc. Incontestabil, calitatea de membru nepermanent al Consiliului de Securitate se situa la vârful acestor posibilități de a imprima un anumit curs evenimentelor din viața internațională. Dar, până la preluarea mandatului, avea să se petreacă în România momentul crucial din decembrie 1989. Așa că, „parametrii” problemei se schimbaseră radical comparativ cu cei euforici din octombrie 1989.

UN LOC ȘI ROL PE MAPAMOND. Chiar dacă însemnătatea Organizației Națiunilor Unite se diminua vizibil pe măsura trecerii timpului, nu era cazul să se subaprecieze posibilitățile pe care le oferea, inclusiv pentru vizibilitatea, pentru afirmarea în lume a diferitelor state și, implicit, a conducătorilor acestora. Un asemenea fapt mă îndeamnă să recurg la o scurtă retrospectivă a ceea ce a însemnat implicarea României, în diverse momente, în dezbaterea și soluționarea unor obiective majore ale comunității.

Nu numai din curiozitate, ci și din nevoia de a limpezi locul și rolul țării noastre, în „concertul națiunilor” (cum îi plăcea lui Nicolae Titulescu să spună), am făcut apel la datele incluse în valoroasa lucrare „Instituțiile, organizațiile internațională și România” (apărută în 2013).

Încep cu Organizația Națiunilor Unite nu numai în virtutea faptului că mă refer la perioada în care se desfășura Adunarea Generală din 1989, ci și a caracterului ei universal, cu o cuprindere largă pe Mapamond și cu un rol (cel puțin declarativ) de primă însemnătate în soluționarea celor mai stringente probleme ale întregii omeniri. Desigur, se impune să se facă o distincție clară între scopurile propuse și rezultatele înregistrate într-o lume bipolară, cum era cea din 1989.

Reamintesc că România a devenit membră a ONU, la „grămadă”, în 1955, împreună cu celelalte state-satelit ale URSS, denumite „democrații populare”, Bulgaria și Ungaria, ca urmare a prevederilor Tratatelor de Pace din 1947. La cea de-a 22-a sesiune a Adunării Generale a ONU, desfășurată în anii 1967-1968, a fost ales președinte al înaltului for, Corneliu Mănescu, pe atunci ministru de Externe al țării noastre. În același timp, România a fost membră în Consiliul de Securitate (anii 1962, 1976-1977, realeasă chiar în 1989) și în Consiliul Economic și Social al ONU (1965-1967, 1974-1976, 1978-1980, 1982-1987).

România are, încă de la primirea în ONU, o misiune permanentă, condusă în perioada la care mă refer pe ambasadori la ONU, precum Athanase Joja (1956-1957), Mihai Magheru (1957-1959), Silviu Brucan (1959-1961), Mihail Hașeganu (1961-1966), Gheorghe Diaconescu (1966-1971), Ion Datcu (1972-1978), Teodor Marinescu (1978-1986), Petre Tănăsie (1987-1990). În zecile de comitete, comisii, agenții ale ONU, țara noastră era reprezentată de diplomați de carieră. Menționez doar câteva, în ordine alfabetică: Curtea Internațională de Justiție, Comisia Națiunilor Unite de Drept Comercial, Comitetul Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD), Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA), Biroul Internațional de Metrologie Legală, Centrul Internațional de Seismologie. De asemenea, țara noastră a fost și este membră a Organizației Internaționale a Muncii (încă de la începutul funcționării ei, în 1919), a Crucii Roșii Internaționale, Uniunii Poștale Universale, Consiliului Internațional al Muzeelor, Consiliului Internațional al Muzicii, Convenției pentru Protecția Operelor Literare și Artistice și… enumerarea ar putea continua pe mai multe pagini. Adaug doar că Radioteleviziunea Română a fost membră a OIRT și membră asociată a EUROVIZIUNII.

Practic, activitățile reprezentanților țării noastre au fost, în 1989, în majoritatea cazurilor, extrem de restrânse, în special din pricina restanțelor la plata cotizațiilor (Elena Ceaușescu a luat decizia de a se sista astfel de plăți obligatorii), diminuării fondurilor de cazare și diurnă, precum și limitelor impuse, mai ales, în urma înmulțirii acuzațiilor privind încălcarea drepturilor omului. Din toate aceste fapte se poate trage concluzia că, în faza finală a „Epocii de Aur”, se îngustaseră considerabil, pe toate planurile, participările țării noastre în acțiunile care se desfășurau în structurile internaționale tradiționale.