1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. În fiecare zi, lucrătorii Televiziunii erau supravegheați cu vigilență revoluționară

10 – 16 iunie

OBLIGAȚIA DE A ȘTI CEEA CE NE ERA INTERZIS SĂ… CUNOAȘTEM. Stilul repetitiv de muncă al liderului suprem imprimase, inevitabil, o anumită rutină în activitatea noastră. Aveam numeroase semnale privind „ceea ce plăcea” și „ceea ce nu plăcea” Cuplului prezidențial. La acest „tezaur” de cunoștințe se adăugau mereu alte straturi generate uneori chiar de noi, fără să avem habar că săvârșeam erezii. Din acest motiv, în fiecare dimineață, mă interesam direct sau indirect dacă directorul general primise (inclusiv în cursul nopții) vreo reclamație despre ceea ce difuzasem în Telejurnale.

Din acest unghi de vedere, săptămâna începuse prost, prin convocarea directorului general, Constantin Petre, la Secția de Propagandă și Presă a CC al PCR. Mă gândeam că n-a plăcut ceva din reportajul difuzat în ajun despre vizita de lucru a lui N.C. în unități agricole. M-am înșelat. Ce se întâmplase, totuși?

Cum noi, cei de la Actualități, eram avizi după știri care să dea măcar aparența de „evenimente”, adică nu de subiecte tematice diverse reprezenta o adevărată „mană cerească” fiecare finalizare de investiții relevante. Ne-am bucurat, deci, când corespondentul nostru pentru județele din Oltenia, cunoscut mai mult ca reporter de sport, Sebastian Domozină, ne-a trimis imagini cu o nouă instalație de la Combinatul Chimic din Craiova „Doljchim”. Filmarea îi fusese recomandată chiar de secretarul cu probleme economice al Comitetului județean de partid. Nu se încheiase ziua și scandalul s-a declanșat. Imediat, a început și ancheta ordonată de Elena Ceaușescu, în legătură cu împrejurările și răspunderile directe, personale ale celor care au determinat fimarea și difuzarea scurtului reportaj. Bineînțeles, s-a cerut sancționarea aspră a tuturor celor vinovați.

Nu înțelegeam mai nimic din toate cele ce se întâmplau. După câteva zile ne-am lămurit. Ofițerul de Securitate de la Combinat i-a spus confidențial lui Domozină că instalația cu pricina s-a construit pe baza unor proiecte „subtilizate” de oamenii SIE care „activau” în RFG. Elena Ceaușescu era în temă și, în consecință, a considerat că Televiziunea comisese un act antistatal. Ancheta a stabilit, fără echivoc, că nici secretarul de la Județeană, nici Domozină, nici Redacția nu aveau cum să știe „originile” instalației din moment ce nimeni nu fusese avertizat despre ceea ce era interzis să se filmeze. Nu știa nici ofițerul de Securitate detașat la „Doljchim”.

Un alt caz povestit de Constantin Olteanu întregește imaginea modalităților de implicare „conducerii superioare” în treburile TVR:

„La un moment dat, am avut un mic incident cu Nicolae Ceaușescu privind programul Televiziunii. Se știe că – datorită penuriei de energie electrică – zilnic, aceasta era întreruptă, frecvența rețelei era la limita de avarie; Programul Televiziunii era drastic limitat. La propunerea lui Nicolae Ceaușescu, Comitetul Politic Executiv a aprobat să se acorde trei ore zilnic pentru emisiunile de televiziune. Peste câteva zile am fost chemat la Nicolae Ceaușescu care, pe un ton supărat, mi-a reproșat: «Ați reintrodus în program emisiunea pentru copii. De-aia v-am dat eu (a precizat, din nou, cine era „jupânul” – T.B.) trei ore la Televiziune ca să puneți voi Scufița Roșie?». Eu am recunoscut că fusesem de acord cu cei din conducerea Radioteleviziunii să introducă în program emisiunea pentru copii, 10 minute (18.50-19.00, „Mihaela”) de desene animate, pe care am considerat-o normală. După ce m-a ascultat, Nicolae Ceaușescu mi-a cerut să eliminăm din program această emisiune. Am discutat cu cei din conducerea Radioteleviziunii să găsim altă soluție penru a asigura o emisiune pentru copii.

În orice caz, nu mă așteptam ca șeful statului să coboare atât de mult, să nu înțeleagă necesitatea acelei modeste emisiuni”.

PARȚIAL COLOR. Tot în fiecare zi primeam semnale și din alte surse. Aflam multe bancuri despre emisiunile TVR. Bunăoară, în Programul tipărit al emisiunilor de Radio și Televizune, publicație cu un tiraj săptămânal de circa un milion de exemplare, ca și în anunțurile zilnice din presa tipărită, în dreptul unor emisiuni apărea precizarea, „Parțial color”. Pe seama acestor două cuvinte se făceau multe glume dintre cele mai reușite, inclusiv cu tentă politică.

Dacă vorbim la modul serios, pentru noi, toți cei care lucram la Televiziune, începând, desigur, cu șefimea, obiectivul transmiterii integral color a emisiunilor reprezenta un deziderat major din foarte multe puncte de vedere. Înfățișarea bălțată a programelor sub aspectul culorilor ne făcea necompetitivi și sublinia dramatic (chiar) cât de mare era rămânerea noastră în urmă și la acest capitol.

Era o preocupare constantă care se putea manifesta doar în limitele regimului politic existent. Singura cale de intervenție era Secția de Propagandă și Presă a CC al PCR. În arhiva acesteia am găsit zeci și zeci de adrese, de memorii, de studii care pledau argumentat, cu date certe în susținerea trecerii integrale la programe TV color. De exemplu, într-un voluminos Memorandum din iunie 1989, conducerea Radioteleviziunii demonstra cât de important era pentru propaganda internă și externă să ne aliniem la standardele internaționale TV. Dată fiind experiența mea în materie de schimburi de actualități am fost solicitat să scriu un subcapitol al Memorandumului referitor, tocmai, la imaginea color a „contribuțiilor” noastre specifice.

În paralel, se reînnoiau demersurile pentru extinderea duratei programului zilnic de televiziune. Se primeau săptămânal sute și sute de scrisori ale telespectatorilor care conțineau revendicările „gemene”: mărirea duratei programului (cel puțin la nivelul zilelor de sâmbătă și duminică) și difuzarea emisiunii integral color (în acest context, se cere „citită” și afirmația lui N.C. cu „v-am dat eu trei ore la Televiziune”).

Totodată, am studiat documentele pregătite pentru ședințele Secretariatului CC al PCR. Astfel, am găsit și numeroase scrisori adresate de cetățeni personal lui Nicolae Ceaușescu în care se regăsea, sub diferite forme, cerința ambivalentă a telespectatorilor.

Cum am aflat de la Neagu Udroiu, colegul de la AGERPRES acreditat permanent la „Înalta Curte”, într-o discuție a Elenei Ceaușescu cu secretarul de Propagandă și Presă, Constantin Olteanu, l-a repezit pe acesta când, timid, a încercat să deschidă o discuție pe cele două teme. Udroiu a fost de față când E.C. i-a spus: „Ia mai terminați cu prostiile. Avem treburi mult mai importante!”.

Chiar dacă demersurile nu aveau succes, conducerea RTV persevera. Cine știa ce anume avea să se mai întâmple? E.C. se sucise nu o dată! Multe depindeau și de conjuncturi.