1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. În loc de epilog. Certitudini relative, îndoieli absolute

„MISTERUL” NR. 1. Am ajuns cu serialul de față în ziua de 22 decembrie 1989. Închei aici retrospectiva anului 1989, deoarece despre zilele de 22, 23 și 24 decembrie (scurtul interval în care am coordonat prima telerevoluție din lume) am scris mii de pagini. Se mai justifică, oare, încă un episod după o asemenea „cantitate” de povestiri? Răspunsul este pozitiv dacă am în vedere un element al propriei biografii, integrat biografiei milioanelor de membri ai PCR, partid care a dispărut exact la 22 decembrie 1989. Ca și în episoadele precedente, nu doresc să fiu crezut pe cuvânt. Fapte pe deplin probate confirmă că n-am regretat decesul PARTIDULULUI din care făcusem parte. De multă vreme, conducerea acestuia nu mă mai reprezenta. Am dovedit-o – la vedere – prin implicarea mea în Revoluție înainte ca Nicolae și Elena Ceaușescu să părăsească (în condițiile știute) sediul central al Puterii.

M-am întrebat și mă întreb: de ce s-a prăbușit „dintr-odată” (în câteva ore) partidul al cărui membru am fost trei decenii și jumătate (cu o perioadă de o excludere de doi ani)? Pornind de la această întrebare cred că este justificat să închei serialul cu exprimarea unui punct de vedere asupra acestei teme (consider) fundamentală, din care derivă multe altele.

Mă simțeam vinovat – în calitate de membru al PCR – pentru ceea ce au fost sistemul și regimul politic existente până la declanșarea Revoluției? Dar mai „viețuia” – cu adevărat – în acele momente PCR? Auzisem scandările din curtea Televiziunii: „Nu suntem tovarăși!”, „Nu suntem tovarăși!”. Cu siguranță, foarte mulți dintre cei care răspundeau astfel apelativului de „tovarăși”, adresat chiar de un revoluționar, erau (încă) membrii de partid și/sau uteciști, deținători ai „calităților” politice aferente. Nu se mai considerau „tovarăși”? Dar despre ce „tovărășie” în rit vechi mai putea fi vorba?

Peste nu mult timp, în Piața Palatului, se scanda „Fără comuniști”, „Fără comuniști”, iar pe câteva pancarte se putea citi: „Jos comunismul!”. Scandau și purtau asemenea pancarte alți și alți membri ai PCR și/sau uteciști. Nu le spun numai „foști”, deoarece – până atunci – nu-și dăduseră demisia individuală (cum cei mai mulți n-au făcut-o nici „după”, poate, niciodată). Intervenise, oare, o „demisie colectivă”, dacă nu „olografă”, cel puțin de facto?

Nu sunt sociolog, psiholog și cu atât mai puțin psihiatru, însă tema m-a preocupat și mă preocupă (s-a văzut, cred, din mai tot ceea ce am scris până acum, fie și numai în postura de economist și de… cetățean). Încă o dată: ce s-a întâmplat cu PCR că a ieșit din istorie în decurs de câteva ore?

Sigur, există explicația generală, universal-valabilă: partidul unic a existat și există numai într-un sistem și regim totalitare (cum s-a întâmplat, bunăoară, în România și cu „Frontul Renașterii Naționale” și cu „Partidul Națiunii”, inventate de Regele Carol al II-lea, cu Mișcarea Legionară susținută, până la rebeliunea din ianuarie 1941, de generalul Ion Antonescu), iar înlăturarea acestora a determinat și determină, de regulă, apariția posibilităților de (re)naștere a pluripartidismului… Insist, agasant, poate, în încercarea de a recurge la nuanțele strict necesare: dispariția „dintr-o dată” a unui partid cu aproape 4 milioane de membri era de domeniul SF. Este adevărat, în țările vecine, inclusiv în URSS, se punea în discuție, practic, anularea prevederilor constituționale referitoare la „rolul conducător al Partidului Comunist”. Prin urmare, se declanșase un anumit proces, mai mult sau mai puțin îndelungat, dar nu se înregistrase dispariția bruscă a partidului unic.

Acum pot să detaliez explicațiile care mi-au permis să-mi conturez propriul punct de vedere.

Absența controlului social (al societății) asupra conducerii reale a PCR nu a putut fi compensată, în niciun fel, de „forța politică conducătoare”, înglobată în așa-zisul Front al Democrației și Unității Socialiste (FDUS), învestit cu dreptul exclusiv de a propune candidați la pseudo-scrutinurile pentru Marea Adunare Națională și Consiliile populare. Nici în interiorul partidului nu exista control „de jos în sus”. La fel, aprobarea listelor de candidați la funcții nomenclaturiste, atât în structurile de partid, cât și în cele de stat, era apanajul exclusiv al organelor ierarhic superioare. Deciziile respective anulau, de facto, până și ideea de responsabilitate a aleșilor în fața „alegătorilor”. Acesta a fost un factor decisiv în derularea accelerată a procesului de disoluție a PCR, proces finalizat la 22 decembrie 1989.

Totodată, a avut și are o largă circulație teoria potrivit căreia PCR a fost „un corp străin în interiorul societății”. Chiar așa?! Dacă admitem că a fost vorba doar despre „o simplă parte” a societății (cât de „simplă” poate fi „o parte” formată din aproape 4 milioane de componenți ai societății?!), nu mai avem de-a face cu un „corp străin”. Dar, aici, nu identificăm numai elemente de ordin strict cantitativ. Intervin numeroși alți factori, mulți de natură istorică, etnologică, economică, socială, psihologică și, nu în ultimul rând, morală. Sigur, nu este cazul să ducem lucrurile până la absurd, așa cum o făcea Nicolae Ceaușescu (prin „legarea” PCR până și de Burebista), însă, Partidul Comunist Român avea rădăcini deloc neglijabile și în solul național. Am adus, în acest sens, suficiente argumente de-a lungul întregului serial. Nu le mai repet.

„NOUA CLASĂ”. În ordinea de idei, pe are am ales-o, merită să ne oprim puțin asupra cauzelor și efectelor constituirii nomenclaturii de partid. Este bine cunoscut că aspecte teoretice și practice fundamentale ale temei au fost abordate, într-o viziune nouă, de disidentul iugoslav Milovan Djilas (fost membru al conducerii Partidului Comunist Iugoslav, cel care s-a întâlnit cu Stalin, la sfârșitul anului 1944, și a scris o carte remarcabilă despre convorbirile ample cu „țarul” de la Kremlin), în cartea sa, „Noua clasă”, Djilas a demonstrat că „Partidul Unic”, de tip stalinist, a dat naștere unei structuri sociale proprii. Pe măsură ce această structură s-a întărit, partidul a slăbit ca efect al rupturii ireversibile de masa membrilor. La rândul lui, cercetătorul istoric moscovit Mihail Volensky a publicat, în 1980, o lucrare, devenită clasică, „Nomenclatura. Privilegiații din URSS”. Autorul a atribuit nomenclaturii următoarele adjective: „dominatoare”, „diriguitoare”, „exploatatoare”, „privilegiată”, „parazitară”. În sensul amintit a prezentat fapte și date imposibil de combătut.

La noi în țară, începând din 1948, termenul de nomenclatură a fost consacrat prin documente de partid, „perfecționate”, mai ales după 1952, când Nicolae Ceaușescu a preluat conducerea Secției Organizatorice a CC al PMR. După mai multe experimente, N.C. a ajuns la formula care îi convenea din perspectiva intenției lui de a „asalta” funcțiile de partid și de stat cele mai înalte, spre acapararea zonelor-cheie ale Puterii centrale. Astfel, din Dosarul nr. 14/1966 al Cancelariei CC al PCR rezultă o schemă gândită și aprobată de N.C., personal, schemă care, în linii esențiale, a „supraviețuit” la tot felul de modificări de titulaturi, de organizări și reorganizări până la finalul anului 1989.

Iată primul nivel al nomenclaturii, cel aprobat, formal, de CPEx, dar stabilit de Cuplul prezidențial: preşedintele, vicepreşedinţii, secretarul şi membrii Consiliului de Stat; preşedintele şi vicepreşedinţii Marii Adunări Naţionale; preşedintele, prim-vicepreşedinţii şi vicepreşedinţii Consiliului de Miniştri; miniştrii, membrii ai guvernului; preşedinţii Comitetului de Stat al Planificării, Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, Consiliul Superior al Agriculturii, Consiliului Naţional al Cercetării Știinţifice, Comitetului pentru Radiodifuziune şi Televiziune; preşedinţii Comitetelor de Stat de pe lângă Consiliului de Miniştri; procurorul general al R.S. România; preşedintele Tribunalului Suprem; preşedintele Academiei R.S. România; guvernatorul Băncii Naţionale a R.S. România; şefii misiunilor diplomatice ale R.S. România, şeful Marelui Stat Major al Forţelor Armate; secretarul Consiliului Politic Superior al Forţelor Armate; preşedintele şi vicepreşedintele Colegiului Central de Partid; şefii Direcţiilor şi Secţiilor CC al PCR; primii secretari ai Comitetelor județene PCR şi al Comitetului Orăşenesc al PCR Bucureşti; redactorii şefi ai ziarelor „Scânteia” şi ai revistei „Lupta de clasă”; directorul Institutului de Istorie a Partidului; rectorul Şcolii superioare de partid „Ştefan Gheorghiu”; preşedinţii: CCS, CNF, UCFS, UCECOM, CENTROCOOP şi Uniunii Naţionale a Cooperativelor Agricole; primul secretar al CC al UTC; preşedintele Uniunii Scriitorilor,

În tabelul prezentat exista și o anumită ierarhizare a funcțiilor, precum și unele suprapuneri (de pildă, președinții CSP, CSCA, CNCS etc. erau și membri ai Guvernului). Pe total, cu aproximație, la acest prim nivel, erau incluse 320 persoane. O mare parte a lor se afla în componența CC al PCR și a Marii Adunări Naționale.

Nivelul al doilea, respectiv funcțiile aprobate de Secretariatul CC al PCR includea nu mai puțin de 38 de categorii, unele individuale (precum Secretarul Marii Adunări Naționale) și altele colective, de la membrii Colegiului Central de Partid până la sutele de componenți ai conducerilor ministerelor și ai conducerilor Armatei, Securității și MAI. Tot cu aproximație, era vorba despre ceva mai mult de 1.200 de persoane.

Al treilea nivel era constituit din 33 de funcții a căror ocupare era decisă de un Secretar al CC al PCR în raport cu domeniile pe care le coordona. Și în aceste cazuri, se indicau funcții individuale, cum ar fi directorul general al Studioului Cinematografic „București” și mult mai numeroasele „batalioane” din cele mai diverse instituții și organisme, asemenea instructorilor comitetelor județene de partid. În respectiva categorie erau incluse aproape 3.200 de persoane.

Al patrulea nivel avea 44 categorii de funcții, precum cele de șef al corpului de control din fiecare structură ministerială până la șefii serviciilor operative din Armată și Securitate. Erau cuprinse circa 5.000 de persoane luate în evidență doar la Secțiile CC al PCR

Dacă tragem linie și adunăm, vom constata că peste 10.000 de persoane formau nomenclatura, aflată în zona de numiri și control a CC al PCR, cu dosare separate pentru fiecare în parte, totul în raza de acțiune a Secției de Cadre condusă în ultimii 15 ani antedecembriști de Elena Ceaușescu.

Nu toate numirile în funcțiile stabilite pentru cele patru niveluri se bazau pe criterii neprofesionale; pe întreaga arie a privilegiaților nu se aflau numai troglodiți, îmbuibați, componenți ai unor clanuri constituite pe bază de loialități amendabile, nepotism și cumetrii. În nomenclatură au fost incluși, de-a lungul timpului, savanți autentici, mari artiști plastici, muzicieni și scriitori, legendari manageri din toate sectoarele economiei. Ei făceau parte, neîndoios, din elitele societății.

„UN APARAT” IEȘIT DIN UZ. La data desfășurării Congresului al XIV-lea, potrivit statisticilor Secției Organizatorice a CC al PCR exista cel puțin un angajat, plătit de Gospodăria de Partid, în peste 6.000 de comitete ale PCR la nivel de bază (întreprinderi, CAP-uri, IAS-uri, instituții publice etc.) cel puțin doi în cele peste 2.000 de comitete comunale, între 20-30 în fiecare dintre cele peste 300 de comitete orășenești și municipale, câte 30-50 în fiecare dintre cele 41 de comitete județene și 50 în Comitetul pe Capitală. La rândul lui, CC al PCR avea peste 1.000 de angajați. La toate aceste niveluri se adăugau mii de persoane care lucrau efectiv la Comitetele de partid, dar erau plătite de unitățile economico-sociale din raza lor de acțiune. Statutul de angajat cu retribuție lunară îl aveau și miile de activiști ai organizațiilor de masă și obștești – sindicate, UTC, organizațiile de femei, asociațiile profesionale etc. Astfel, întreaga țară era acoperită de o rețea de cel puțin 100.000 persoane care, într-un fel sau altul, își câștigau existența, la nivel superior stadiului de supraviețuire, prin exercitarea „calității” de membru al aparatului de partid și al „organizațiilor de masă obștești”.

Ce a făcut, cum s-a comportat în ultima parte a lunii decembrie 1989 această veritabilă „armată”, dependentă „până în măduva oaselor” de lefurile (și privilegiile) primite direct sau indirect „de la partid”? Dacă judecăm lucrurile exclusiv după rezultate (adică, dispariția „partidului conducător”, așa cum precizam, în câteva ore), se poate considera că respectivii „au dat bir cu fugiții” în proporție de masă, majoritatea covârșitoare încercând să șteargă „urmele”, cel puțin până la o relativă liniștire a „apelor”. Sigur, au fost cazuri (izolate) de tentative individuale și la nivel de grupuri mici de a salva ceea ce se mai putea salva din statutul de „activist de partid”, dar (repet) fenomenul de masă a fost altul, cel descris înainte.

De ce pun accentul pe aceste aspecte (deși sunt conștient că recurg la simplificări amendabile)? Pentru că, spre deosebire de alte  state „socialiste”, la noi nu s-au coagulat suficiente forțe, formate din elitele autentice, care să se metamorfozeze în opoziții puternice, capabile să înlăture regimul dictatorial, fără să se ajungă la vărsarea de sânge din decembrie 1989.

În circumstanțele evocate, nomenclaturiștii au fost percepuți, pe bună dreptate, ca principali beneficiari ai unor funcții câștigate (inclusiv când era vorba despre unii specialiști autentici) prin procedee incorecte, dacă nu chiar necinstite, prin intrigi, „turnătorii”. Sigur, au existat și excepții, dar ceea ce interesează într-o analiză serioasă, de fond, vizează – așa cum am mai subliniat – imposibilitatea ca nomenclatura, mai ales în conjunctura din noiembrie-decembrie 1989, să poată mobiliza suficiente forțe pentru apărarea sistemului și regimului întruchipate de cei doi Ceaușești și de „locotenenții” lor.

La fel, restul activului și aparatului politic nu se bucura, pe ansamblu, de minimul de încredere și de respect strict necesare pentru a fi, eventual, urmate de membrii de „rând” ai partidului. Au fost foarte puține încercări ale activiștilor, ale nomenclaturiștilor de a-i apăra pe Ceaușești; dar – fie s-au speriat în timpul „evenimentelor” din decembrie 1989 și, în consecință, au intrat în „gaură de șarpe” până când s-au dumirit că nu-i paște niciun pericol, fie au conștientizat datele realității și s-au „adaptat” rapid la noile „vremuri”.

Acest cumul de conjuncturi (la care se pot adăuga multe altele) a facilitat, inevitabil, dezagregarea și dispariția PCR. Desfășurarea Congresului al XIV-lea al PCR a furnizat puternice argumente în susținerea sumarei analize la care am recurs în vederea unei posibile explicații complexe, nuanțate, veridice, privind ieșirea PCR din istoria României, în condițiile cunoscute, în „focul” Revoluției.

„CEAUȘESCU ȘI POPORUL”. Insist: avem sau nu motive solide să apreciem că, în diferite etape și la intensități variabile, sistemul și regimul din „Epoca de Aur” se bucurau de un anumit sprijin popular? Putem accepta „teza” fundamentală susținută obsedant de Raportul Tismăneanu potrivit căruia Puterea se baza  exclusiv pe teroare, pe represiune, pe coerciție? PCR a dispărut, în principal, ca efect al înlăturării sau măcar al blocării parțiale a organismelor și metodelor de inducere a supunerii, a fricii în mai toate straturile societății?

Răspunsurile la aceste întrebări ar impune o deosebit de amplă analiză inter, multi și pluridisciplinară. Adică, încă un… serial (cel puțin) de dimensiunile celui pe care îl închei acum. Ca și în alte cazuri, mă voi limita acum la câteva considerații și considerente care se pot constitui în argumente, fără apelul la abordări de mari dimensiuni.

La cumpăna anilor ʼ60 și ʼ70 din secolul trecut, PCR , respectiv Cuplul prezidențial, manifestase o oarecare grijă pentru ameliorarea condițiilor de trai ale majorității populației. În acest sens pot fi enumerate, din nou, între multe altele, atragerea în industrie, în construcții a milioane de oameni din mediul rural, generalizarea învățământului de 10 ani, apoi, al celui de 12 ani, extinderea și modernizarea rețelei sanitare, a instituțiilor culturii de masă, facilitățile pentru petrecerea concediilor de odihnă în stațiuni răspândite în multe zone ale țării, cu amenajări acceptabile. Apoi, deficitul de libertate nu era perceput foarte acut, de numeroși concetățeni din diverse motive, inclusiv din sfera psihologiei de masă, sociale.

Tot ce era legat de stabilitatea relativă a locurilor de muncă, în condițiile creșterii continue a numărului acestora, determina un comportament de non-combat în zonele mai „abstracte” , precum cele care vizau democrația, drepturile omului, Dacă aceasta a fost, în linii mari, starea de spirit dominantă, mai ales în perioada „liberală” a ceaușismului, trebuie reamintit că, pe măsură ce se adâncea criza de sistem și de regim, se extindeau – în vederea supraviețuirii – formulele de completare a veniturilor pe căi ilicite. Furturile din „avutul obștesc” deveneau tot mai frecvente și mai „consistente”, atât în mediul urban, cât și în cel rural, piața neagră se consolida neîntrerupt, astfel încât, în aceste straturi sociale, nu erau resimțite uriașele dificultăți cu care se confruntau ceilalți concetățeni. Așa-numiții bișnițari se dovedeau dispuși să accepte ceaușismul într-o măsură incredibilă. De altfel, N.C. conștientizase rolul de supapă al economiei subterane și, deseori, „închidea ochii”.

Procesul de redistribuire, cu o anumită tentă de echitate socială, era, însă, profund dereglat, în condițiile luptei pentru supraviețuire; funcționa o scală specifică de priorități. Nu primau considerentele etice.

Remarca este valabilă pentru aproape toți cei 4 milioane de membri ai PCR. Cei mai mulți dintre ei „n-aveau treabă” cu ideologia, cu doctrina, promovate formal, fără „chef”, fără „nerv”, la cel mai rudimentar mod cu putință, de majoritatea propagandiștilor, de mass-media, de cvasitotalitatea de manifestărilor cultural-artistice.

Cât privește nomenclatura, apărea de la sine înțeles că, până la un punct (adică, până la conturarea perspectivei de a fi „măturată” de o eventuală mișcare populară), susținea ceaușismul, chiar dacă mai mârâia, din când în când.

Pătura disidenților fiind atât de subțire, chiar dacă se bucura de o influență propagandistică remarcabilă, mai ales prin contribuția posturilor străine de radio, nu avea cum să determine schimbări de esență în actele decizionale efective. Acestea au fost și câteva dintre paradoxurile perioadei de pregătire și de desfășurare a Congresului al XIV-lea al PCR. Asemenea realități au determinat deznodământul la numai o lună distanță.

SOLICITAREA UNEI DEROGĂRI ÎN LOC DE ÎNCHEIERE. De regulă, ori la început, ori la finalul unui demers publicistic asemenea celui care s-a desfășurat pe parcursul unui an întreg, cel puțin o filă este rezervată dedicațiilor și mulțumirilor adresate celor care au ajutat la finalizarea unui proces asemănăror celui de față. Îmi permit, însă, să solicit cititorului o derogare, deoarece atât dedicațiile, cât și mulțumirile au fost incluse în țesătura intimă a episoadelor precedente. Odată cu o cordială urare de „bună ziua” sau „să fie într-un ceas bun!” ori „la revedere!”, mă simt obligat să fac următoarele precizări:

• NU am certificat de revoluționar (am refuzat toate privilegiile oferite chiar de reglementările legale);
• NU am deținut, în întreaga perioadă postdecembristă, funcții publice, cu atât mai puțin (ori mai mult) cele de demnitar;
• NU am avut și nu am contracte cu statul pentru achiziții de bunuri și investiții publice;
• NU am beneficiat, după pensionare – în urma a 41 de ani, trecuți în Cartea de Muncă – de niciun avantaj bănesc sau de altă natură patrimonială, rezultat din relații cu statul; tot ceea ce am câștigat a fost în limitele legii, cu plata integrală a taxelor și impozitelor.

În schimb:

• AM fost și sunt calomniat non-stop (cu excepțiile de rigoare);
• AM fost cercetat, în reprize succesive, de divese structuri ale Procuraturii Generale (ceea ce m-a marcat pentru întreaga viață), în pofida rezoluțiilor finale de clasare a dosarelor;
• AM fost agresat deseori în spații publice de tot felul de indivizi „bine instruiți” (drept dovadă este faptul că debitau aceleași minciuni în formule identice);
• AM fost obstrucționat în cvasitotalitatea cazurilor în care am dorit să mi se publice dreptul la replică în mass-media autohtonă (în condițiile în care detractorii au avut și au „cale liberă”).

ÎN CONSECINȚĂ:

Reiterez ideea potrivit căreia am scris despre ceea ce știu și despre ceea ce cred că îl interesează pe cititor, inclusiv prin omenesca „sete” de mistere, în legătură cu prima Telerevoluție din lume, în contextul evenimentelor care au pregătit schimbarea. Tot ceea ce am consemnat se supune exclusiv judecății oamenilor și a vremurilor.

Calde mulțumiri domnului Ion Cristoiu, doamnei Cora Muntean, tuturor celor care m-au ajutat să duc până la capăt acest proiect.