1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. În numele noului se conservau năravurile vechi

16-22 octombrie

TOVARĂȘA PE… BARICADE. O agitație ieșită din comun au provocat pregătirile pentru Plenara Consiliului Național al Științei și Învățământului, programată pentru sâmbătă, 21 octombrie 1989. De multă vreme nu se mai organizase o asemenea reuniune care urma să fie prezidată de Elena Ceaușescu, act încununat de decizia ca „Tovarășa academician doctor inginer” să rostească o cuvântare-program. Colegii care erau de permanență la sediul CC al PCR îmi povesteau că încă de luni, 16 octombrie, se înregistra o vânzoleala deosebită în jurul Cabinetului 2 în vederea organizării importantului eveniment.

Noi, cei de la Actualitățile TV, am fost „angrenați” în discuțiile privind „modul optim” de reflectare nu a lucrărilor, a dezbaterilor, ci de prezentare a cuvântării Tovarășei. Din start, era exclusă o transmisie directă. Nimeni (nici chiar „împricinata”) nu risca o asemenea „aventură”. Niciodată E.C. nu rostise o cuvântare care se anunța lungă de aproape o oră. Cine putea să anticipeze ce s-ar fi putut întâmpla dacă sărea fraze și încurca paginile? Dar, chiar în condițiile în care se prezentau fragmente înregistrate cu vocea E.C., știam că stâlcea unele cuvinte, că la fraze mai lungi își pierdea suflul, că își mai ștergea – din când în când – nasul, că nu era atentă la modul în care se apleca asupra textului și multe, multe altele. În consecință, s-a ajuns la concluzia ca înregistrarea cuvântării să se facă simultan cu patru camere care să surprindă la distanțe diferite și din unghiuri diverse imaginea vorbitoarei în plin exercițiu oratoric. În acest fel se puteau monta variante pentru eliminarea „imperfecțiunilor”. Eram, totuși, bucuroși că spectacolul se desfășura dimineața și că aveam, astfel, timp pentru a „repara” ceea ce, eventual (dacă nu sigur), se mai putea „repara”.

Dacă scrierea cuvântării ar fi revenit, în întregime, lui Constantin Mitea, lucrurile s-ar fi aranjat bine de la început. Adică, nu se strecurau cuvinte pe care E.C. cu niciun chip nu reușea să le pronunțe corect, să nu se recurgă la fraze lungi, să se evite trecerea unor fraze de la o pagină la alta. Din păcate, subalternii de la Consiliul Național al Științei și Învățământului (CNSI) s-au amestecat în „compunerea” cuvântării și, de aici, o seamă de dificultăți suplimentare. Bunăoară, în partea introductivă, textul a conținut următoarea frază:

„Lucrările plenarei noastre se încadrează în acțiunea de largă dezbatere democratică a documentelor ce vor fi adoptate de cel de-al XIV-lea Congres al partidului – la care participă practic întregul nostru popor – aceasta fiind cea mai cuprinzătoare și aprofundată dezbatere din istoria țării și care ilustrează cu putere adeziunea întregii națiuni la politica de construcție socialistă, hotărârea tuturor oamenilor muncii de a înfăptui neabătut această politică ce corespunde deplin intereselor fundamentale ale României socialiste, de dezvoltare liberă, independentă și suverană pe calea progresului economic și social, de ridicare continuă a bunăstării materiale și spirituale a poporului”.

Cuvântarea fusese „alcătuită” cu multe fraze de acest fel, cu toate consecințele care au decurs de aici „în plan oratoric”.

Au fost „probleme” și cu alegerea fragmentelor sincron (cu vocea E.C.) deoarece din dorința de „a spune totul”, sistematizarea ideilor lăsa mult de dorit. Nici discursul primvice-președintelui CNSI, acad. Ion Ursu, și nici intervențiile în așa-zisele dezbateri nu au reușit să sugereze măcar o strategie cât de cât coerentă în domeniile esențiale ale evoluției României din perspectiva noii etape a Revoluției științifico-tehnice. Drept urmare, am selectat, pentru difuzarea în Telejurnal, câteva fraze care se limitau la generalități, de o banalitate ucigătoare, dar care au fost „recitate” într-o manieră acceptabilă.

IDEI PIERDUTE PRINTRE LOZINCI. Îmi este greu să nu cedez ispitei de a trata, amplu, tema destinelor științei românești anticipate atunci, în octombrie 1989. Reamintesc cititorului că teza mea de doctorat, din 1970, era consacrată „Planificării cercetării științifice” și că, de-a lungul anilor ʼ70 din secolul trecut, am publicat numeroase studii referitoare la dinamica Revoluției științifico-tehnice. Prin urmare, aveam de-a face cu o temă familiară. Știam ce se petrecea la Academie, în mai multe institute naționale de cercetare, așa că am constatat lesne că amintita Plenară a CNSI n-a avut niciun rol notabil în croirea „drumului științei românești într-o lume în schimbare”. Se anticipa o perioadă de schimbări dramatice în materie de cunoaștere și de aplicare a unor soluții inovatoare, practice, care aveau să conducă la uriașele realizări din prezent (2024) în promovarea digitalizării generalizate, a inteligenței artificiale.

O asemenea cuvântare putea fi rostită și cu 40 sau 50 de ani în urmă, deoarece – când a trecut la prezentarea obiectivelor pe ramuri – E.C. a repetat la fiecare dintre ele, aceleași „orientări” ale cercetării științifice caracteristice stadiului industrializării din anii ʼ40 și ʼ50 din secolul XX. De aceea a recurs exclusiv la ceea ce spunea mereu N.C. cu privire la creșterea producției, a productivității muncii, reducerea consumurilor, ridicarea parametrilor tehnico-funcționali, folosirea optimă a forței de muncă – „transfigurate” în cerințe ale procesului de cercetare – dezvoltare – inovare. A luat, pe rând, apoi energetica, chimia, metalurgia, a trecut la construcțiile de mașini, și în final a menționat, în treacăt, științele sociale. A spus că tuturor acestor domenii trebuie să li se acorde „toată atenția”, dar – repet – a omis electronica, informatica, alte componente ale societății cunoașterii, ceea ce ar fi provocat uimirea participanților, dacă ei nu ar fi fost la curent cu suficiente date privind valoarea științifică, intelectuală a vorbitoarei.

Cu toate acestea, acad. Ion Ursu a apreciat – în încheierea Plenarei – că „tovarășa academician doctor inginer Elena Ceaușescu a rostit o magistrală cuvântare”. Apoi, a mulțumit „din inimă” pentru orientările date și, în numele întregii comunități științifice și didactice din România, s-a angajat să le îndeplinească „în mod exemplar”. (Aplauze și ovații).