1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. În numele unor false situații „de forță majoră”

16-22 octombrie

SPRE TOATE AZIMUTURILE. Fiecare moment din desfășurarea, în acele zile, a lucrărilor Adunării Generale a ONU – care permitea intervenții ale delegaților României – era folosit din plin pentru prezentarea repetată a pozițiilor și propunerilor amintite în mai multe episoade anterioare. Această „ofensivă diplomatică” de anvergură a fost ultima din lunga serie patronată de Nicolae Ceaușescu. Totul se desfășura pe un ton alarmist, de genul celui folosit în situațiile numite, de regulă, „de forță majoră”.

De exemplu, Ioan Totu, ministrul de Externe, a luat cuvântul în Plenul celei de-a 44 sesiuni: a Adunării Generale ONU și a formulat mai multe cereri „pentru a se realiza rapid o schimbare radicală în actuala situație gravă din economia mondială și din relațiile economice internaționale.” El a prezentat – între altele – experiența României privind plata în avans a datoriei externe:

„Mobilizându-și întregul potențial material și uman, România a reușit ca în luna martie 1989 să scape de această povară, realizare cu o profundă semnificație pentru asigurarea independenței politice și economice a țării. România cunoaște practicile de exploatare folosite de sistemul financiar internațional, FMI, BM și alte mari bănci creditoare, condițiile economice și politice impuse de acestea, care conduc la destabilizarea țărilor în curs de dezvoltare provocându-le falimentul prin transferul de avuție către principalele țări dezvoltate și marile bănci”.

Conform indicațiilor date de N.C. ministrul a propus „îmbunătățirea de urgență și radicală a sistemului internațional de credit și dobânzi” prin stabilirea unor niveluri reduse, reeșalonarea împrumuturilor, renunțarea la programele „de tip colonialist și, îndeosebi, la condițiile de reprivatizare a unităților productive.”

Neagu Udroiu – care a fost trimis la ONU să furnizeze informațiile pentru presa română – mi-a povestit la reîntoarecerea de la New York că toate intervențiile delegaților români erau concepute conform indicațiilor primite de la București, astfel încât să fie clar delimitate de luările de cuvânt ale reprezentanților celorlalte state membre ale Tratatului de la Varșovia. Era „desenată”, în acest mod, interfața unor confruntări din „culisele” diplomației românești. O atestau numeroase fapte, între care cele pe care le prezint în continuare (în urma cercetării arhivelor).

Acțiunile se desfășurau pe mai multe „fronturi”. Așa, de exemplu, în paralel cu intervențiile din Adunarea Generală a ONU se pregătea ședința ordinară a Comitetului Miniștrilor Afacerilor Externe din țările participante la Tratatul de la Varșovia, ședință programată pentru finalul lunii octombrie 1989. Am ținut să precizez că era vorba despre o reuniune ordinară, obișnuită, convocată potrivit unui calendar anual, adică nu se preconiza să aibă un caracter excepțional. Numai că în împrejurările de atunci, când cel puțin două țări membre – Polonia și Ungaria – tindeau să „iasă din rând”, respectiva reuniune suscita un interes aparte.

Pregătirile au început în septembrie 1989 și din acel moment către Ministerul Afacerilor Externe de la București au curs tot felul de telegrame cifrate menite să ajute la stabilirea pozițiilor României față de temele propuse pentru a fi examinate. Dacă s-ar pune cap la cap aceste telegrame ar rezulta o carte cu peste 200 de pagini. Voi recurge, deci, la o sinteză cât mai… sintetică. Motivarea unei asemenea acțiuni se poate prezenta, de asemenea, pe scurt: telegramele dezvăluiau o parte a mecanisului decizional, adică ofereau informațiile necesare în vederea fundamentării anumitor puncte de vedere și propuneri. Și nu era vorba despre teme minore. Desigur, existau limite. Bunăoară, exact când URSS a considerat că „trebuie” să se distanțeze de statele est-europene, ambasadorul român la Moscova, Ion Bucur telegrafia următoarele:

„În ciuda diferitelor declarații făcute de actuala conducere, se manifestă, în continuare, mult interes pentru intensificarea integrării economice, politice și militare a țărilor socialiste, a coordonării politicii externe, îndeosebi a țărilor participante la Tratatul de la Varșovia”.

ȘTIINȚA ÎN ARTA TRATATIVELOR. Când a început negocierea propriu-zisă a proiectului de Comunicat privind preconizata reuniune, Bucureștiul a fost informat, de la Varșovia, că s-au ivit divergențe referitoare la aprecierea situației internaționale actuale (cea din toamna anului 1989). Astfel, într-o telegramă specială se preciza:

„Delegațiile polonă și ungară au insistat pentru includerea în proiectul de comunicat a unor așa-zise «fenomene noi» intervenite pe plan european și mondial, promovând tezele «demilitarizării», «dezideologizării» și «umanizării» relațiilor internaționale. Delegația noastră a intervenit cu fermitate în discuții, subliniind netemeinicia și caracterul complet inacceptabil al unor asemenea teze. Pe o poziție asemănătoare s-a situat delegația RDG. Aceasta a relevat că între «fenomenele noi» trebuie scoase în evidență amestectul în treburile interne ale statelor socialiste din partea imperialismului și acțiunile de destabilizare a situației din aceste țări. Delegația URSS a adoptat o poziție echivocă, propunând ca paragraful asupra situației internaționale să fie cât mai scurt și să se evite menționarea celor două tendințe care se manifestă în lume. (…)

A suscitat dezbateri largi și paragraful privind Europa, realitățile teritorial-politice actuale și problema granițelor postbelice. S-a acceptat amendamentul delegației noastre privind o Europă în diversitatea orânduirilor sociale și de stat. Delegația polonă a arătat că pentru ea nu mai sunt acceptabile formulările anterioare din documentele adoptate în cadrul Tratatului de la Varșovia privind realitățile «teritorial-politice», în noile condiții ea putându-se angaja numai la formulări care se referă la «ordinea teritorială postbelică» și nu la realitățile politice”.

Cum se vede, fisurile politico-diplomatice apărute în însăși temelia Tratatului de la Varșovia se adânceau, prefigurând rupturile de mai târziu (nu foarte „mai târziu”). Când s-a trimis la București textul Comunicatului convenit de miniștrii adjuncți de Externe ai statelor membre ale OTV a rezultat clar că existau puncte, inclusiv cele omise, care impuneau noi luări de poziție ale reprezentanților României.

„Delegația noastră, împreună cu cea a RDG și a RP Polone, au convenit un text de compromis a cărei ultimă parte nu este însă hotărâtă; se avea în vedere condamnarea oricăror încercări de ațâțare a vrajbei între popoare, de destabilizare a situației în diferite state ale lumii. Menționăm, totodată, că textul propus de delegația română nu este susținut nici de delegația sovietică (…)

În cadrul ședinței plenare s-a făcut un schimb de păreri cu privire la Declarația pe probleme economice. Delegația română a prezentat pe larg poziția României, a tovarășului Nicolae Ceaușescu asupra principalelor probleme abordate. În ce privește colaborarea economică general-europeană, s-a evidențiat existența unor abordări diferite în probleme principale privind căile dezvoltării economice interne și a colaborării pe plan extern. Reprezentanții Ungariei, Poloniei și URSS s-au pronunțat pentru transformări structurale care să corespundă cerințelor sistemului economic occidental de piață. Ei au încercat să demonstreze rolul pozitiv al proceselor integraționiste, necesitatea «deschiderii economiilor țărilor socialiste în relațiile cu țările occidentale», adaptarea structurală a acestora la cerințele proceselor de integrare, apropierea dintre cele două grupări economice și crearea «spațiului social-economic și de drept unic» în Europa, încurajarea firmelor mici și mijlocii, restructurarea sistemului bancar și de credit, stimularea formelor de proprietate privată.

Reprezentanții români, subliniind importanța dezvoltării unei largi cooperări economice pe continent, au relevat necesitatea eliminării din raporturile economice a obstacolelor și restricțiilor de orice natură”.

Când am consemnat toate acestea, m-a „fulgerat” un gând: oare, peste ani, când se vor desecretiza documentele NATO privind anul 2024, ce fel de opinii divergente sau măcar diferite ale delegaților români vor putea fi cunoscute de cercetătorii din acele vremuri viitoare? Dar, oare, va mai exista cine să le cerceteze și cine să citească astfel de documente? Să nu fim, totuși, atât de pesimiști…