1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. În ultimul trimestru, la întâlnirea dintre hazard și planificare

2 – 8 octombrie

NICIO STAVILĂ ÎN CALEA INCERTITUDINILOR. Iată, a sosit și ziua de duminică, 1 octombrie 1989. Se intra în linie dreaptă spre etapa finală a pregătirilor pentru Congresul al XIV-lea și, implicit, pentru desfășurarea ritualurilor obișnuite de la sfârșitul fiecărui an. Mă așteptam ca indicațiile de „sus” să vizeze tocmai această „specificitate” a perioadei. Ei bine, Elena Ceaușescu ajunsese cu „analiza cadrelor” la segmentul de presă și edituri. Așa și-a adus aminte de indicațiile date în urmă cu câteva luni referitoare la „curățarea redacțiilor” de elementele nesigure și potențial „trădătoare”, indicații îndeplinite doar parțial, adică „nesatisfăcător”. Nu cunosc detalii în legătură cu situația din alte instituții de presă și edituri, însă la noi, la Radioteleviziune, au reînceput verificările „la sânge”. În ceea ce mă privește, am fost pus să mai prezint o autobiografie, ca o completare la zecile pe care le-am scris de-a lungul deceniilor la cererea diverselor „foruri de partid și de stat”.

Funcția de redactor-șef adjunct pe care o îndeplineam nu intra în zona „nomenclaturii” centrale. Prin urmare, nu eram obligat să răspund unui chestionar care conținea criteriile cele mai „exigente”. Trebuie, însă, să explic cititorului ce „hram” purtam în ierarhia RTV, astfel încât să se contureze mai bine și contextul.

Denumirea funcțiilor la Radioteleviziune era înșelătoare. Un redactor-șef din instituția noastră n-avea nici pe departe statutul unuia cu același „titlu” din presa centrală tipărită. Acesta din urmă îndeplinea atribuțiile unui conducător de instituție, cu toate obligațiile și drepturile care decurgeau de aici: aria și gradul răspunderii, salariu (sau, cum i se spunea pe atunci – dintr-un exces de „puritate ideologică” – retribuție), acces la Spitalul Elias, la Policlinica 10, locuri înalte în ierarhia de partid și de stat („nomenclaturii”) etc. Bunăoară, redactorii-șefi de la „Scânteia”, „România liberă”, „Scânteia tineretului”, „Elöre”, plus unii de la publicații periodice (considerate drept importante, inclusiv în domeniul culturii) deveneau, aproape automat, membri sau membri supleanți ai CC al PCR, deputați în Marea Adunare Națională, locuiau în vile puse la dispoziția lor de Gospodăria de Partid, aveau permise pentru magazinele cu circuit închis etc. Redactorul-șef al „Scânteii” beneficia nu numai de o putere mai mare, ci și de privilegii mai numeroase și mai consistente comparativ cu omologii de la „România liberă” sau de la „Scânteia tineretului”. La fel și adjuncții lui.

Doar președintele RTV avea un statut similar redactorilor-șefi de la cotidianele amintite, cu excepția „Scânteii”. Era asimilat – „pe linie de stat” – și cu gradul de ministru. Vicepreședinții RTV sau, după denumirile din diferite perioade, directorii generali adjuncți, erau asimilați redactorilor-șefi adjuncți de la cotidianele centrale și miniștrilor adjuncți, fiind considerați – și ei – demnitari.

Pe treapta imediat următoare (în jos) se situau redactorii-șefi din RTV. Cu anumite modificări operate în unele perioade, numărul de redacții a oscilat în jurul a șase-șapte. La mijlocul anilor ʼ70, s-au unificat redacțiile cu același profil din Televiziune și Radio, astfel încât s-a redus și numărul redactorilor-șefi. Prin statutul lor real, aceștia se asimilau șefilor de secție de la cotidianele centrale.

Acum, ajungem la redactorii-șefi adjuncți. Cum spune și denumirea „postului”, erau ajutoarele redactorului-șef. Cu alte cuvinte, puteau fi asimilați adjuncților de șefi de secție de la ziarele centrale (tot cu excepția „Scânteii”). Acesta fusese statutul meu oficial.

În 1973, când Eugen Preda a fost înlăturat din funcția de redactor-șef al Actualităților din Televiziune, în împrejurările pe care le-am evocat în cărțile mele, a fost numit pe postul respectiv Ioan Lavric (care avea aceeași responsabilitate la Radio).

Foarte pe scurt (cu promisiunea că voi reveni și asupra acestei teme în momente-cheie în alte zone ale serialului) se cuvine să trec în revistă funcțiile pe care le-am deținut la RTV până în momentul decembrie ʼ89.

S-a reținut, sper, că am fost angajat la Radio la 31 decembrie 1949. Am îndeplinit, succesiv, funcții de reporter II, reporter I, redactor II, redactor I până în 1952 (ultimele două în Secția economică), când am fost numit șeful Secției de politică internă. Împlinisem… 19 ani!

A urmat o pauză de trei ani, cea a studiilor la Institutul de științe social-politice (fostă A.A. Jdanov); am revenit la Radio – la cererea mea, după ce am refuzat să devin activist la Secția de Propagandă și Presă a CC al PCR – pe post de realizator de emisiuni și am lucrat aici din toamna anului 1956 până în primăvara lui 1958, când – exclus fiind din PCR (din motive pe care, de asemenea, le-am prezentat în cărțile mele) – mi s-a desfăcut contractul de muncă. A doua revenire la Radio a avut loc în aprilie 1965 la puțin timp după moartea lui Gheorghiu-Dej. Până în toamna anului 1969 am continuat să fiu realizator de emisiuni la Radio. În continuare, am fost transferat la Televiziune, în funcția de redactor-șef adjunct la redacția emisiunilor economice. În 1970, la plecarea redactorului-șef, Gheorghe Atanasiu (ca activist la CC al PCR), s-au unificat redacțiile de actualități și economică, așa că am devenit redactor-șef adjunct la acest conglomerat. În 1973, s-au despărțit cele două redacții; am rămas în funcția amintită numai la Actualități circa 16 ani.

Nu știu cât de mult îl poate interesa pe cititor acest „traseu”, dar mi s-a părut obligatoriu să-l prezint, fie și numai din simplul motiv că am parcurs ierarhiile profesionale de la Radio și Televiziune așa cum era firesc și, în acest fel, nu m-am numărat printre cei care, de-a lungul anilor, au fost numiți, în calitate de activiști de partid, în funcții de conducere la RTV. Am fost, cum se zice, pălmaș și, sunt convins, pălmaș am rămas, chiar dacă pe legitimația de serviciu scria că îndeplinesc funcția de redactor-șef adjunct.

În vara lui 1988, șeful meu, Ioan Lavric, s-a îmbolnăvit grav. A stat în spital multe luni și, până la urmă, a fost operat la coloana vertebrală. S-a descoperit că avea cancer. Nu s-a mai întors la muncă. A părăsit această lume în 1992, mărturisindu-mi, în 1991 (când l-am vizitat), regretul că n-a fost și el pe „baricadă”, la TVR, în decembrie 1989.

„Mâna destinului”a impus ca un an și jumătate (până la pensionarea mea, la 31 martie 1990) să girez conducerea Redacției actualităților Radio-TV. Nu știu ce considerente au stat la baza deciziei șefilor RTV de a-mi încredința interimatul în condițiile în care existau în redacția comună RTV încă trei redactori-șefi adjuncți la Actualități – Ilie Ciurescu, responsabil cu sectorul de informații externe (eu mă ocupam de informațiile interne), pe zona Televiziunii, Valeriu Negru și Nicolae Cristoloveanu pentru informații interne și, respectiv, externe, pe zona Radio. Aceasta a fost situația mea profesionalo-instituțională, care într-o bună măsură, a depins de alții, adevărații decidenți.

IMPERATIV ȘI INVARIABIL. Am amintit în câteva episoade despre modul în care traseele stabilite, în Capitală, pentru deplasarea Cuplului prezidențial erau „măturate” preventiv de ofițeri din DSS, cu ajutorul unor cursanți ai Școlii de la Grădiștea, astfel încât, pretutindeni, pe teritoriul țării, cu precădere în București, unde circulau mai des, nimic să nu le tulbure liniștea, siguranța. Așa se face că din fața magazinelor aflate pe respectivele trasee dispăreau, ca prin minune, cozile la pâine, lapte, legume, la alte produse de strictă necesitate, cu o oră-două înainte de trecerea coloanei oficiale. O asemenea operațiune – care avea toate ingredientele militare – s-a desfășurat și în dimineața zilei de 1 octombrie 1989, începând cu Piața Victoriei, continuând până la Obor, apoi pe Colentina până la ieșirea din București spre Urziceni. Numai că, de data aceasta, cei doi au schimbat planul în ultima clipă și au plecat cu elicopterul într-o vizită de lucru în județul Ialomița. Truda „organelor” din dimineața acelei zile rămăsese, astfel, fără obiect, ceea ce constituia încă o confirmare a realității pe care mucaliții o calificaseră, cu inepuizabilul lor haz de necaz, Cooperativa „Munca în zadar”.

Consider că este utilă o retrospectivă mai detaliată a acestei vizite, deoarece a fost un supliment de „materie primă” pentru concluzii pe teme cu adevărat importante. Să încep, deci, propriul „reportaj” așa cum l-am scris atunci în gând și pe care îl reconstitui cu aproximație, acum, în 2024.

CAP „Gheorghe Doja”, primul obiectiv al vizitei în județul Ialomița, nu făcea excepție în sistemul raportărilor de false recorduri agricole, sistem care „fundamenta” iluzoriile majorări ale consumului populației la pâine, carne, legume, fructe. exact ceea ce lipsea sau se găsea în cantități derizorii în magazinele de pe amintitul traseu. Cu toate acestea, președintele CAP, Constantin Călin, deși fusese „instrumentat” de tovarășa Alexandrina Găinușe, prim-secretar al Comitetului Județean de Partid, s-a străduit din răsputeri să nu raporteze producții mai mari comparativ cu ceea ce se obținuse efectiv, întrucât era convins că rezultatele „pe cinstite” nu erau chiar rele. Fără să i se ceară acordul, la Județeană, apoi la Secția Agrară a CC al PCR se adăuga câte ceva consistent la bilanțul real, ceea ce îl deranja profund, așa cum mărturisise colegilor de la emisiunea TV „Viața satului”. În special Gheorghe Verman, principalul realizator al acestei emisiuni, un „om de teren” mi-a prezentat o imagine a adevăratei stări de fapt din agricultură. Îl evoc pe Gigi Verman cu deosebit respect, odată cu profundul regret că a părăsit acest pământ în iulie 2020.

La CAP „Gheorghe Doja” n-a fost nevoie de un raport în toată regula deoarece N.C., E.C. și toată suita s-au îndreptat rapid spre lanul de porumb din apropiere (elicopterul aterizase taman unde era nevoie) cultivat cu hibridul Fundulea 450, care (într-adevăr) permitea obținerea unor producții mari, dar, în niciun caz, la nivelurile stabilite de „primul agricultor al țării”. La capătul tarlalei fusese „amplasat”, cu totul și cu totul întâmplător. nelipsitul cântar care avea rostul de a determina, pe baza câtorva știuleți, producția „sigură” de porumb pe toată suprafața cultivată în acel CAP. Conform relatării AGERPRES, preluată și de noi, cei de la TVR, pentru comentariul care însoțea imaginile, „tovarășul Nicolae Ceaușescu a dat indicații prețioase privind cultivarea și întreținerea plantelor. A examinat, cu atenție, modul în care se prezintă lanul și a cerut ca anul viitor să se extindă în cooperativă experiența acumulată privind cultivarea în rânduri dese a porumbului. S-au făcut măsurători și la sfecla de zahăr, estimându-se că se vor obține producții-record de 130-140 mii kilograme la hectar.”

Elicopterul prezidențial și-a luat, apoi, zborul și a aterizat pe platforma industrială a Municipiului Slobozia. Aici, bineînțeles, mii de oameni au făcut o primire entuziastă „conducătorilor iubiți”. A fost vizitată Întreprinderea de Ulei, unde au dat explicații ministrul Industriei Alimentare, Paula Prioteasa și directorul unității, Gheorghe Bălan, care au raportat „succese remarcabile”, respectiv creșteri de producție de 15-20 la sută față de parametrii proiectați la noile investiții finalizate. S-a precizat că s-au utilizat noi surse de materii prime – sâmburi de tomate și de struguri – pentru obținerea de diverse uleiuri tehnice.

Următorul obiectiv a fost Fabrica de Furfurol (cititorul își amintește, desigur, că era vorba despre un produs care a ținut „capul de afiș” la o ședință a CPEx) de pe platforma Combinatului de Îngrășăminte Chimice. După primirea explicațiilor de rigoare, N.C. s-a declarat satisfăcut.

În continuare, coloana oficială s-a îndreptat spre Țăndărei. Aici au fost vizitate Întreprinderea de Industrializare a Sfeclei de Zahăr și Fabrica de Ulei.

Între timp, informațiile „aduse” de la Ministerul Agriculturii, consultate (dar neprezentate în totalitate, în Telejurnal, din motive de… „secret de serviciu”), de colegul nostru Ilie Mircescu (originar din Teleorman, căruia noi îi spuneam Moromete), consemnau restanțe foarte mari la culesul porumbului, iar la „cântarul” adevărat, cel de la silozuri, cifrele nu prea coincideau cu raportările apărute în presă. Rezulta că atunci, la început de octombrie, la porumb se strânsese recolta doar de pe 48 la sută din suprafața cultivată în întreaga țară. În aceste condiții, era – practic – imposibil să se stabilească nivelul global al producțiilor în cauză. Nici la soia lucrurile nu stăteau prea bine. Mai erau de cules circa 20 la sută din suprafața cultivată, restanță înregistrată și la recoltarea cartofilor de toamnă. Mari rămâneri în urmă se înregistrau și la lucrările agricole de sezon, în special la arături. Grâul fusese însămânțat pe numai 27 la sută din suprafața prevăzută pentru acea dată.

Se conturau, astfel, câteva fragmente ale unei realități pe care (repet) nu aveam voie să le reflectăm în emisiunile noastre. În ceea ce mă privește, ori de câte ori primeam informațiile despre producțiile agricole record îmi revenea, instantaneu, în minte ceea ce spusese Gheorghe Gheorghiu-Dej (în particular) la finalul unei vizite în Valea Jiului în vara anului 1952 (vizită despre care am relatat ca martor ocular în calitate de ziarist la Radio): „Avem nevoie de propagandă numai atunci când lucrurile merg prost; când lucrurile merg bine, fac ele singure propagandă.” La această lecție lipsise (probabil) Nicolae Ceaușescu.