1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Înaintea furtunii nu era deloc liniște

5 – 11 august

ACUMULĂRI ÎN „OALA SUB PRESIUNE”. Începutul lunii august 1989 anunța – cum s-a văzut – nu numai continuarea schimbărilor din „sistemul mondial socialist”, ci noi și profunde discontinuități, rupturi dramatice. Se prefigurau, ca iminente, răsturnări în raporturile de forță din interiorul mai multor țări care urmăreau să facă ireversibil cursul spre lichidarea regimurilor totalitare și să faciliteze tranzițiile spre revenirea la democrație și la economia de piață. Deși aparent multe evenimente păreau neașteptate, surprinzătoare, ele au reprezentat efectul unor acumulări succesive și rapide înregistrate mai ales de la începutul anului 1989.

Pentru o mai bună înțelegere a ceea ce se întâmpla și a ceea ce urma să se întâmple în luna august, cred că este utilă o scurtă recapitulare.

Într-o formă extrem de concentrată, să reamintesc: ianuarie, vicepremierul polonez Leszek Balcerowicz a lansat planul de privatizare a întreprinderilor de stat (ca prim pas al reformei „de implementare a economiei de piață”); februarie, demararea discuțiilor la „Masa Rotundă” între autoritățile poloneze și reprezentanții Opoziției; martie, în Ungaria se constituie „Masa Rotundă a Opoziției”; aprilie, RFG își recheamă ambasadorul de la București, în semn de protest față de încălcarea drepturilor omului în România; semnarea documentelor „Mesei Rotunde” din Polonia; tratative între autoritățile de la Budapesta și liderii Opoziției privind „revoluția prin discuții, pe cale pașnică”; mai, în urma unui val de proteste din străinătate, dar și din țară, a fost eliberat din închisoare disidentul ceh Václav Havel, arestat în urma demonstrațiilor de la 18 ianuarie 1989 de la Praga prin care s-au comemorat 20 de ani de la autoincendierea lui Jan Palach; iunie, alegeri generale în Polonia, soldate cu victoria zdrobitoare a Opoziției; în Ungaria s-au încheiat tratativele dintre Putere și Opoziție cu adoptarea celor șase puncte ale „Revoluției pașnice”; Janos Kadar a renunțat la funcția de președinte de onoare al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar; în Polonia și Ungaria se constituie un Directorat format din reformatori; iulie, vizita oficială a lui George Bush în ambele țări; tot în Polonia și Ungaria se desfășoară tratative pentru atragerea Opoziției în structurile guvernamentale.

DIFERENȚELE DINTRE ORIGINAL ȘI COPIE. Refuzul lui N.C. de a lua în considerare reformele care se derulau, în 1989 (în prelungirea unor procese de mai lungă durată), în majoritatea țărilor „socialiste” avea ca o motivare oficială (inclusiv în luările de poziție la diferite reuniuni), faptul „istoric” conform căruia schimbările în curs erau „fumate”, întrucât se săvârșiseră (chipurile) în România, încă din fazele incipiente ale „Epocii de Aur”.

Ceea ce nu se spunea, în România, viza alte date istorice. Astfel, prima tentativă de elaborare a unei alternative la modelul stalinist de conducere a economiei a avut loc, cum bine se știe, în Iugoslavia, încă din 1948 (principalele teme teoretice și practice fundamentale aflate la sursa rupturii de Moscova). Pe baza acestei experiențe, în urma reconcilierii dintre Tito și Hrușciov (în 1955) s-a trecut la aplicarea unui „Nou Sistem Economic”, propus de liderul RDG Walter Ulbricht (cel evocat de Brejnev la București, în 1965), care a acționat în acest sens în 1964 exact în perioada elaborării cunoscutei Declarații de independență a României. L-au urmat polonezii, în 1965, apoi, cehoslovacii, în 1968. Cu toții vorbeau despre „un nou mecanism economico-financiar”. Baza acestor aserțiuni o constituia fundalul ideologico-doctrinar leninist legat de NEP (Noua Politică Economică); în realitate, era o „găselniță” care le permitea să evite acuzația de „deviaționism” (model oferit de un articol al academicianului sovietic Evsei Liberman, articol apărut chiar în „Pravda”, organul CC al PCUS în… 1962). Se propunea aplicarea principiilor și criteriilor de eficiență economico-financiară proprii unei economii de piață. Cam așa s-au petrecut lucrurile și cu „întâietatea” lui N.C. în materie de „nou mecanism economico-financiar”, chiar dacă „ideea” fusese enunțată în 1967, la Conferința Națională a PCR.

Evit să țin o prelegere despre respectivul concept, dar se impune să recurg (măcar) la o altă scurtă punere în temă. Vreme îndelungată, economia politică marxist-leninist-stalinistă a negat existența producției de mărfuri, a relațiilor marfă-bani și bani-marfă în „noua orânduire socială” considerând că generalizarea proprietății socialiste modifică total natura și mecanismele schimburilor de activități, comparativ cu sistemul economic capitalist. Nu are rost să intru – nici pe această temă – în detalii. Fapt este că respectivele „teze” s-au revizuit, în timp, recunoscându-se că operațiunile de vânzare-cumpărare a bunurilor și serviciilor implicau existența unei piețe, în înțelesul clasic al cuvântului. Numai că, în stabilirea relației dintre plan și piață, au fost introduse tot felul de „nuanțări” pornindu-se de la iluzia superiorității relațiilor socialiste de proprietate.

Ca să o iau „pe scurtătură”, apropiindu-mă de „Epoca de Aur”, trebuie să precizez că în perioada de relativă și contrariantă liberalizare (1965-1970) a fost posibil ca unii economiști români (cutez să mă număr printre ei, dovadă stând articolele pe care le-am publicat în acel interval) să pledeze deschis pentru reconsiderarea rolului pieței în socialism.