1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Încurcate mai sunt… căile noastre pământene

4 – 10 decembrie

(PSEUDO)MISTERUL DE LA KIEV. O legendă asemănătoare celor „generate” de întâlnirea de la Malta a circulat și circulă în legătură cu dialogul la nivel înalt sovieto-francez din 6 decembrie 1989, desfășurat la Kiev. În spațiul mioritic s-a sedimentat ideea că acesta a fost ultimul prilej de pregătire a intervenției străine în România în vederea înlăturării lui Nicolae Ceaușescu. Stenogramele discuțiilor dintre Gorbaciov și Mitterrand din acea zi friguroasă de iarnă nu confirmă respectiva legendă, ceea ce nu înseamnă că nu avem de-a face măcar cu un „sâmbure de adevăr”. Nu exclud posibilitatea, chiar probabilitatea ca România să fi fost un subiect major al acelei întâlniri, dar pentru a avea certitudini mai sunt necesare niscaiva probe de necontestat. Deocamdată, ele lipsesc. Așa că acum transcriu numai câteva fragmente din stenogramele amintite:

„Gorbaciov: Europenii ar trebui să facă munca de pionier în ceea ce privește sensul noii lumi – bineînțeles cu participarea SUA. Cu toate acestea, nimic nu va funcționa fără Europa (…) Am sentimentul că SUA nu sunt complet deschise cu privire la poziția lor, că nu o prezintă pe deplin.

Mitterrand: Este adevărat (…) Americanii nu spun adevărul complet, inclusiv cu privire la problema germană. Cu toate acestea, nu cred că sunt gata să ia poziție pentru a schimba frontierele europene (…) Vorbesc absolut liber cu dvs. Avem relații speciale cu RFG. În 1963, De Gaulle și Adenauer au semnat un Tratat de alianță și eu respect acest Tratat. De aceea este mai greu pentru mine poate, decât pentru alții, să le refuz germanilor dreptul de a greși. Însă, sunt fidel obligației mele – de a păstra echilibrul în Europa. Nu ar trebui să schimbăm ordinea proceselor. În primul rând, ar trebui să fie integrarea europeană, evoluția Europei de Est și procesul european, crearea unei ordini pașnice în Europa (sublinierea mea – T.B.). Dacă Statele Unite participă la aceste procese, ne-ar oferi tuturor garanții suplimentare. Discursul lui Khol, cele 10 puncte ale sale, a dat totul peste cap. A amestecat toți factorii împreună, se grăbește. I-am spus Genscher (vice-cancelar și ministru de Externe al RFG – T.B.) despre asta și el nu s-a opus foarte mult concluziilor mele (…) Ce anume aveți de gând să faceți mai departe?

Gorbaciov: În primul rând, vom continua linia schimbării pașnice. Fiecare țară să-și determine singură direcția. Suntem convinși că nu ar trebui să existe interferențe externe; voința oamenilor nu ar trebui să fie denaturată (…) Aveți dreptate când spuneți că nu numai că trebuie să observăm, ci și să acționăm. Trebuie să avem încredere în fiecare țară și să extindem cooperarea (…)

Încercăm să facem ceea ce este necesar pentru țara noastră, pentru întreaga lume și pentru ideea socialistă, căreia suntem dedicați amândoi. În acest sens, contribuția noastră ar trebui să fie, de asemenea, decisivă.

Mitterrand: Vă apreciez curajul în lupta pentru obiectivele pe care le-ați stabilit. Trebuie să fii curajos pentru a respinge ideile consacrate, moștenite din trecut. Dar radiați calm și sunteți chiar într-o bună dispoziție. Acest lucru ne dă speranță.“

Gorbaciov i-a spus, din nou, lui Mitterrand că fiecare țară europeană își va decide soarta singură, iar pe această bază cei doi au fost de acord că reunificarea germană în 1989 amintea despre refacerea Reich-ului în anii ʼ30. Trecuseră 50 de ani de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Interlocutorii s-au pus de acord să contribuie la preîntâmpinarea unor evoluții periculoase, exprimându-și dorința ca RDG să se apropie organic de un regim liberalizat și să nu să fie absorbită brusc de Germania Federală. Aceasta a fost, potrivit tuturor probelor disponibile, tema centrală a convorbirilor.

În „Cronologia” pe care a publicat-o în 2009, în continuarea unor lucrări pe această temă, Alex Mihai Stoenescu s-a ocupat de ziua de 6 decembrie 1989, considerând că întâlnirea întreliderii sovietic și francez a fost decisivă pentru evenimentele care aveau să se declanșeze şi extinde în România. De ce decisivă? Iată informația furnizată de AMS:

„Cu aceeaşi ocazie au fost convenite detaliile intervenţiei sovietice în România pentru răsturnarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Preşedintele Franţei va oferi la Kiev un sprijin militar direct, prin amplasarea unei subunităţi militare franceze pe teritoriul Ungariei, cu misiunea de a interveni în România, în sprijinirea acţiunilor forţelor URSS (acestea, singure, erau, oare, insuficiente, neputincioase? – T.B.). În timpul evenimentelor din decembrie 1989, ambasadorul Franţei la Bucureşti va pune la dispoziţie conducerii provizorii (CFSN, prin Sergiu Nicolaescu), această subunitate, informând-o apoi asupra refuzului liderilor români pe opozanta Doina Cornea.”

Faptul că Jacques Attali (principalul consilier al lui Mitterrand, martor ocular la întâlnirea de la Kiev) nu consemnează în Memoriile lui asemenea „înțelegeri”, lasă aproape total neclarificată respectiva temă. Am menționat, totuși, considerațiile lui AMS, deoarece schițează o direcție de cercetare care merită, desigur, aprofundată.

CUM VIN LUCRURILE DE SE „LEAGĂ”. Pozițiile lui Mitterrand nu pot fi înțelese și interpretate corect fără luarea în considerare a politicii Comunității Economice Europene (CEE), care atunci avea în frunte un reputat om politic francez, fapt bine de reținut.

Încă din iunie 1985, secretarul CAER, Viaceslav Sîciov, i-a comunicat oficial președintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, că organizația pe care o reprezenta dorea să stabilească relații oficiale cu CEE. Aceste relații aveau să se dezvolte, în perioada imediat următoare vizitei președintelui italian, Bettino Craxi, la Moscova, mai mult pe tărâm economic. Așa a ajuns Jacques Delors să declare, la 17 ianuarie 1989, în Parlamentul European, că, la întâlnirea la vârf de la Rhodos (2-3 decembrie 1988) a Consiliului European – el „și-a exprimat regretul personal că, față de cooperarea economică, celei politice i se făcea puțin loc, iar cei doisprezece (membri ai Pieței Comune – T.B.) nu doreau să cadă de acord asupra unor poziții consensuale sau să ia inițiative unite în dialogul Est-Vest”. Abia la 24 aprilie 1989, Consiliul Afacerilor Generale al Miniștrilor de Externe din țările membre ale CEE a decis că trebuie să existe o abordare coerentă a politicii CEE față de Europa de Est, poziție definită de unul dintre participanți astfel:

„Dezvoltările politice rapide au convins, evident, țări precum Marea Britanie și Franța de nevoia unei coordonări mai bune, chiar dacă aceasta înseamnă o oarecare încălcare a ariei relațiilor politice Est-Vest pe care statele membre le păzeau cu atâta gelozie pentru ele”.

Ceva mai târziu, la Consiliul European de la Madrid, din 26-27 iunie 1989, liderii politici ai țărilor membre ale CEE „au reafirmat deplina valabilitate a abordării cuprinzătoare, integrând aspectele politice, economice și de cooperare pe care Comunitatea Europeană și statele ei membre le urmează în relațiile lor cu URSS și cu țările din Europa Centrală și de Est”.

Practic, liderii politici europeni și-au reafirmat hotărârea lor și a statelor membre ale CEE „de a juca un rol activ în sprijinirea și încurajarea schimbărilor pozitive și a reformei”. La întâlnirea „G-7” de la Paris din 14-16 iulie 1989, CEE s-a manifestat ca principalul „actor” al relațiilor Occidentului cu Blocul Estic reformator. Liderii G-7 au decis că politica față de reformele aflate în derulare în Europa de Est urma să se subsumeze următoarelor trei scopuri: 1) ajutorul CEE intenționa să faciliteze reformele economice; 2) reformele urmau să ajute fiecare țară din Europa de Est să se integreze în economia mondială și 3) crearea unui cadru de securitate europeană regională”.