1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. „Inițiative” finalizate înainte de a fi puse în aplicare

29 iulie – 4 august

FORȚA SLEITĂ A LOZINCILOR. Zilele de la intersecția lunilor iulie – august au marcat declanșarea și amplificarea propagandei pe tema îndeplinirii planului pe opt luni până la 23 August și a planului pe întregul an până la Congresul al XIV-lea al PCR. Faptul că în discursul de la Constanța, Tovarășul s-a referit la această „inițiativă” venită – chipurile – din rândurile „maselor muncitoare” nu mai lăsa umbră de îndoială în legătură cu „inspiratorul acțiunii” (citește „lonzicii”). Astfel, cele două obiective au devenit sarcini de partid și, implicit, temele unei campanii de presă, deosebit de „ofensivă”.

În legătură cu lansarea unor asemenea lozinci, se poate afirma că liderul suprem a fost un veritabil recidivist. De pildă, pe la începutul anului 1972 am participat la un instructaj desfășurat la sediul CC al PCR în principala încăpere a Secției de Presă de la etajul IV al impunătoarei clădiri. Eram, acolo, cei mai mulți, economiști din conducerea redacțiilor principalelor ziare și din Radioteleviziune. Ne „instrumenta” Cornel Burtică, numit recent secretar al CC al PCR cu „problemele de propagandă”. Cum am mai povestit, l-am cunoscut relativ bine pe C.B. când a preluat conducerea Ministerului Comerțului Exterior. L-am avut, de câteva ori, interlocutor la emisiunea „Cabinetul economic TV”. Pe vremea aceea, se afirma ca adept, ca susținător hotărât al introducerii de urgență a unor principii și metode specifice economiei de piață și în țara noastră. Și le însușise în calitate de diplomat la Paris și Roma. Ajunsese până acolo încât, în discuțiile „private”, să laude „socialismul gulașului” de sorginte ungară, respectiv politica lui Janos Kadar a pașilor mici, dar gândiți strategic, de desprindere de dogmatismul economic sovietic, însă în anumite limite, dictate de atitudinea lui prudentă dintotdeauna.

Atunci când ne făcea „instructajul”, Cornel Burtică părea cu totul alt om (dacă îl comparam cu personajul  din urmă doar cu cinci-șase luni), deoarece „argumenta” exact pe dos față de ceea ce afirma inclusiv în emisiunile amintite.

Mai mulți dintre cei prezenți au pus tot felul de întrebări. La un moment dat, C.B. mi-a făcut semn discret să intervin și eu în jocul acela mai mult mimat de întrebări și răspunsuri. N-am vrut, însă, să-i fac rău adresându-i următoarea întrebare: „Cine a lansat sloganul «cincinalul în patru ani și jumătate»?”. Mi-aș fi motivat întrebarea prin faptul că ziariștilor de la „Scânteia” le ceruse chiar Burtică, în fața noastră, să identifice o mare întreprindere care să cheme la întrecere socialistă întreaga muncitorime a țării pentru îndeplinirea cincinalului în patru ani și jumătate. Am tăcut; într-un „aparteu” C.B. mi-a spus ceea ce bănuiam cu toții: autorul lonzicii era Nicolae Ceaușescu.

Așa s-a întâmplat, de atunci, cu numeroase alte „inițiative muncitorești”. Le-am trăit aproape pe toate și, prin urmare, ceea ce se petrecea în vara anului 1989 nu prezenta pentru mine nicio noutate.

Tot pe baza acestei „experiențe îndelungate” îmi întăream convingerea că nu se vor îndeplini „cutezătoarele ținte”, ci, dimpotrivă, se vor adânci rămânerile în urmă. Ca și în alte împrejurări, astfel de lozinci n-aveau cum să producă efectele scontate. Entuziasmul – să presupunem, prin absurd, că era real – nu putea să țină locul condițiilor materiale, financiare, organizaționale existente. Acestea făceau imposibilă forțarea mai puternică a ritmurilor de creștere economică. De altfel, într-o anumită măsură, Nicolae Ceaușescu ajunsese la concluzia că trebuia „s-o lase mai moale” cu fixarea unor obiective în creștere a venitului național în cincinalul 1991-1995 inferioare celor planificate până atunci. Dar dorea neapărat să se asigure un „punct de pornire” cât mai înalt.

UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ. La 1 august s-a declanșat în organizațiile de partid din Capitală dezbaterea proiectelor de documente pregătite pentru Congresul al XIV-lea al PCR. Cu câteva zile înainte, secretarul Comitetului de partid pe Radioteleviziune, „tovarășul Vasile Vasile” (am povestit câteva ceva și despre el, într-un episod anterior), m-a desemnat să prezint, în calitate de doctor în economie, un referat privind proiectul Programului-Directivă. M-am eschivat prin apelul la creșterea volumului de activități profesionale, dedicate în special „Agendei de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu”. În fața acestui „argument” a cedat, nu înainte de a-i propune soluția de schimb. Rapid i-am recomandat să vină un specialist de la organismul statal cel mai avizat, Institutul Național de Cercetări Economice (INCE). A fost de acord, însă, am refuzat să recomand pe cineva, pretextând că nu prea îi cunoșteam pe cei de acolo. Nu era adevărat. Pe vremea aceea, INCE funcționa în blocul „Leonida”, dar aproape de Piața Romană, implicit de domiciliul meu, așa că l-am vizitat de mai multe ori chiar în anul 1989.

În anii ʼ70 mă duceam mult mai des la INCE în calitate de colaborator extern. Participam, în limitele timpului disponibil, la efectuarea unor studii pe teme macroeconomice. E drept, în anul 1989, nu prea mă mai ocupam de astfel de treburi, inclusiv din pricina amestecului conducerii INCE în orientarea cercetărilor, prin impunerea anumitor concluzii, chiar înainte de începerea documentărilor aferente. Până la urmă, fusese desemnat să ne „întoctrineze” cercetătorul, încă tânăr, Bogdan Teodoriu. Nu-l știam personal. „Tovarășul Vasile Vasile” m-a pus, totuși, să prezidez reuniunea, așa că am „cules” câteva date despre conferențiar. Toți cei întrebați de mine mi-au spus că „aveam de-a face cu un «eminent economist»”. În consecință, l-am prezentat ca atare.

La scurt timp după introducere, Bogdan Teodoriu s-a lansat într-o demonstrație lungă pe tema necesității unei abordări realiste a planificării și a făcut trimitere la experiența din țările „frățești”. Când a evocat reformele din URSS, Polonia și Ungaria, „tovarășul Vasile Vasile” îmi făcea semne disperate să intervin. Mă prefăceam că nu-l văd. Bogdan Todoriu lăsa să se înțeleagă, cu mult abilitate, că proiectul Programului-Directivă era nerealist în condițiile în care economia românească continua să fie nereformată. Mai recurgea, din când în când, la un citat din „opera teoretică și practică a tovarășului Nicolae Ceaușescu”, așa ca să mai dreagă busuiocul, însă, pe ansamblu, oferea o privire critică asupra a ceea ce se preconiza, cel puțin, pentru cincinalul viitor.

Când a terminat, i-am mulțumit pentru expunere (în aplauzele sincere ale celor prezenți), dar – pentru orice eventualitate – am precizat că unele puncte de vedere ale conferențiarului implică anumite discuții și corecturi, însă, „partidul nostru stimulează dezbaterile creatoare, luptând împotriva dogmatismului și copierii mecanice a experienței altor țări”.

Nu m-am mirat, în seara zilei de 22 decembrie 1989, când pe lista membrilor CFSN s-a aflat și numele lui Bogdan Teodoriu. Ceva mai târziu, în calitate de consilier „particular” al lui Petre Roman, am colaborat strâns cu Bogdan. M-am certat cu el crâncen când, în 2005, a acceptat să fie consilierul lui Traian Băsescu pe probleme economice. N-am încetat, însă, să fim prieteni. La prematura lui încetare din viață, i-am adus o coroană la catafalcul din capela Cimitirului Ghencea.