1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Interzicerea improvizațiilor în favoarea controlului absolut

30 octombrie – 5 noiembrie

NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ. După încheierea manifestărilor dedicate „Zilei Recoltei”, Cuplul prezidențial și-a „alocat” întregul timp disponibil și întreaga energie pregătirilor finale pentru Congresul al XIV-lea al PCR. Practic, rămâneau mai puțin de trei săptămâni (inclusiv duminicile) până la deschiderea lucrărilor „celui mai înalt forum al comuniștilor români”. Dacă facem abstracție de conferințele județene de partid (era vorba și despre organizația Municipiului București) constatăm că la nivel central mai erau multe de făcut, multe de hotărât cu implicarea directă a Tovarășului și a Tovarășei.

O dovadă a faptului că o asemenea implicare era totală a fost oferită de începutul de săptămână, respectiv luni, 30 octombrie 1989. Liderul suprem a prezidat nu mai puțin de trei ședințe la care s-a examinat stadiul pregătirilor pentru Congres (una între orele 10 și 11,40, alta după o scurtă pauză între orele 12-14,40 și ultima între orele 18 și 20).

În arhive n-am găsit stenogramele de la aceste ședințe. Trebuie să reamintesc că au fost situații în care nu s-au stenografiat ședințe de la „Săliță”, dar chiar și la anumite puncte înscrise pe ordinea de zi a unor reuniuni ale CPEx. N.C. decidea să nu se stengorafieze. În acest fel, ISTORIA a fost (și este) privată, poate, de documente de foarte mare importanță. Indirect, însă, din arhivele secțiilor CC al PCR rezultau „sarcinile” primite în urma unor ședințe la „Săliță”. Astfel, am constaat că la cel puțin două secții, organizatorică și de propagandă, s-au iscat vânzoleli pe teme de genul: reverificarea unor persoane propuse să facă parte din birourile comitetelor județene de partid, obligația instructorilor centrali de a controla, împreună cu șefii Inspectoratelor județene de Securitate și Miliție, modul în care se asigurau paza și ordinea, atât în spațiile de desfășurare a conferințelor, cât și în localitățile care le găzduiau (de regulă, reședințele de județ), componența prezidiilor, selectarea vorbitorilor, pregătirea documentelor în strânsă colaborare cu trimișii Secției de Propagandă și Presă care, la rândul lor, aveau „misiuni specifice”, de la pavoazarea sălilor desemnate pentru conferințe până la textele celor care aveau să ia cuvântul și, mai ales, textele nelipsitelor telegrame către N.C.

O mențiune specială merită filialele județene ale Gospodăriei de Partid. Acestea aveau cele mai multe obligații: cazarea participanților, cu o atenție specială acordată invitaților de la București, asigurarea mapelor, cu pixurile și carnețele aferente, programul tipărit al lucrărilor, multiplicarea listei candidaților, aprovizionarea bufetelor și organizarea meselor festive, transportul delegaților, amenajarea posturilor de prim-ajutor, protecția contra incendiilor, precum și multe altele tot de ordin tehnic.

Pentru toate aceste „activități” se stabiliseră, prin planuri detaliate, obiectivele specifice, pe zile, potrivit pincipiului numărătorii inverse. Cum s-a văzut, remarca era valabilă atât pentru organismele județene, cât și pentru cele centrale.

NUMĂR ȘI STRUCTURI. În fiecare zi, la Cabinetul 2 și în „Săliță”, în prezența lui N.C. sau, uneori, doar a E.C. se examinau tot felul de liste cu propuneri pentru componența diferitelor organe de partid. De exemplu, la începutul lunii noiembrie atenția principală s-a îndreptat spre stabilirea „numărului și compoziției Birourilor Comitetelor județene de partid”. Aceste birouri erau considerate, nu numai conform Statutului, ci și dintr-o perspectivă „cadristă”, drept veriga esențială în relațiile cu structurile Comitetului Central al PCR. Evident, în vizor se aflau 41 de prim-secretari ai Comitetelor județene, apoi secretarii în număr de 204 (în creștere față de situația de la Congresul al XIII-lea cu 40), șefii de secție, prim-vicepreședinții Consiliilor populare (cei care duceau „greul” treburilor administrativ-gospodărești). Urmau prim-secretarii Comitetelor municipale și orășenești, șefii organizațiilor de masă și obștești din județ, directori de centrale industriale și mari întreprinderi, secretari ai Comitetelor de partid din unele entități economico-sociale, directori ai direcțiilor generale județene pentru agricultură, cadre din învățământ, directori de bănci, șefi de garnizoane militare, inspectori județeni ai MAI, redactori-șefi ai ziarelor județene, conducători ai institutelor de cercetare-proiectare, șefi de șantiere, președinți ai Tribunalelor județene, procurori-șefi județeni și alte încă 15 categorii. Pe total, era vorba despre 1.145 de cadre cu 55 mai multe, comparativ cu situația de la Congresul al XIII-lea.

Dosarele tuturor acestora fuseseră trecute prin numeroase filtre (unele la Inspectoratele județene ale Securității), astfel încât să nu existe „surprize”, mai ales că mulți dintre ei urmau să fie „aleși” delegați la Congresul al XIV-lea.

Tot în Arhiva Secției organizatorice am găsit un tabel cu membrii Birourilor județene grupați în funcție de profesii, de pregătirea lor profesională (studii de stat și politice). Cei mai mulți erau muncitori, 486, urmau inginerii și subinginerii (308), economiștii (55), profesorii și învățătorii (104), juriștii (47), medicii (43), ofițerii din MapN și MAI (82), ziariștii (7), arhitecții (4). Dintre toți aceștia, 655 aveau studii superioare de stat și 490 liceul. Absolvenții școlilor politice erau grupați astfel: 472, ai Academiei de Studii Social-Politice (în special Academia „Ștefan Gheorghiu”), 304 ai Universității politice și de conducere (cursuri fără frecvență), iar restul fie că au urmat diverse cursuri de scurtă durată, fie absolviseră școli de partid de un an.

S-ar putea comenta mult pe tema numărului și compoziției Birourilor județene ale PCR, dar mă rezum la a constata că se urmăreau, cu perseverență, două obiective: unul privea asigurarea preponderent muncitorilor prin alegerea unor persoane care lucrau în unități industriale și agricole, iar celălalt antrenarea în structurile activului de partid a unor absolvenți ai institutelor de învățământ superior de stat și politice. Firește, aceste două obiective nu acopereau toate criteriile de promovare, însă prezentau interes și ca teme de cercetare sociologică, în contextul în care se numeau (că de alegeri autentice nu putea fi vorba), numai oameni de „încredere”, dar și în stare să facă față îndatoririlor profesionale, incluzând aici categoria așa-numiților „revoluționari de profesie”.