1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Irosirea oportunităților – „specialitatea casei”

15 – 21 iulie

COLAC PESTE PUPĂZĂ. În perioada primei reprize a vacanței prezidențiale la Neptun la numeroasele campanii de presă cărora trebuia să le facem față s-a adăugat marcarea timp de zece zile a celei de-a 24-a aniversări a Congresului al IX-lea al partidului, desfășurat în intervalul 19-24 iulie 1965. Ce se putea spune, în plus, în raport cu tot ceea ce se vehiculase de-a lungul a ceva mai puțin de un sfert de secol? Inventivitatea propagandistică s-a dovedit – și cu acest prilej – fără limite. Cum până la 22 decembrie 1989 acei „ani de împliniri mărețe” (așa se intitula un cântec nelipsit din emisiuni și manifestări publice) au făcut obiectul unui șir nesfârșit de evocări, îmi rezerv exemplificările pentru mai târziu.

Fără îndoială, în cei 24 de ani de la Congres, s-au înregistrat progrese pe care nu le-am omis nici până acum, după cum nu voi trece deliberat cu vederea când va mai fi cazul realizările reale, în cele mai diferite planuri în România condusă de Nicolae Ceaușescu. Într-adevăr – cum spun economiștii – Congresul al IX-lea al PCR a fost un referențial fundamental în orice evaluare serioasă, obiectivă a drumului parcurs în respectiva perioadă. Ceea ce, însă, nu s-a spus atunci și nu a făcut obiectul unor cercetări ulterioare cu adevărat științifice, vizează modul în care, treptat, cele mai multe decizii adoptate la acel Congres nu numai că au fost date uitării, ci au fost anulate prin măsuri contrarii. Este o temă vastă, așa că – deocamdată – nu mă încumet s-o antamez în toată amploarea sa. Voi da doar câteva exemple.

Încă de la începutul Raportului prezentat la Congresul al IX-lea Nicolae Ceaușescu a spus:

„Poporul s-a convins din experiență proprie că politica partidului nostru exprimă năzuințele și interesele lui vitale”.

Cu toate că această apreciere globală, categorică a străbătut întregul Raport, la câteva luni după Congres, N.C. a declanșat o campanie de critici severe (unele perfect îndreptățite) la adresa politicii promovate de Gheorghe Gheorghiu-Dej, operațiune care a cunoscut în aprilie 1968 un moment de vârf, decisiv prin „demarcarea crimelor săvârșite” de defunctul lider. Politica partidului a corespuns – și atunci în anii ʼ50 – „năzuințelor și intereselor vitale ale poporului”?

De altfel, după o foarte lungă enumerare a succeselor din perioada de peste două decenii de domnie a lui Dej, raportul prezentat de N.C. a menționat și lipsuri grave, precum ineficiența cronică a majorității ramurilor economice ca efect al planificării nerealiste și o dezvoltare industrială, aflată în neconcordanță cu cerințele moderne, stabilirea de ritmuri de creștere forțată net superioare posibilităților existente, inclusiv din agricultură, manifestarea subiectivismului și voluntarismului în actele de conducere etc. Acestea spuse numai în privința economiei. Observăm că exact (dar, exact, exact) acele teme au fost prezente, repetate până la refuz, în diferite modalități, când sincer, când mimate, în cuvântările lui N.C. din 1989. Aici se impune încă o precizare fundamentală: temele au rămas aceleași în condițiile în care deficiențele de fond s-au acutizat tocmai ca urmare a măsurilor care au fost nu numai diferite, ci opuse orientărilor stabilite la Congresul al IX-lea.

Am în vedere, între multe altele, renunțarea la principiul muncii colective și instaurarea conducerii bicefale la un moment dat, anularea separației funcțiilor de partid și de stat și unificarea acestora, eliminarea mecanismelor de adoptare a deciziilor „de jos în sus” și retezarea inițiativelor locale prin centralismul excesiv al structurilor economico-sociale, stoparea tuturor acțiunilor de liberalizare (relativă, fragmentară), începând cu piețele și terminând cu sferele artei și culturii. De la proclamarea libertății de gândire, inclusiv în practicile autorităților s-a ajuns la „strângerea șurubului” peste tot și pentru toți viețuitorii acestei țări.

VARIANTE ALE CÂNTECULUI „ZECE NEGRI MITITEI”. Ideea de unitate în diversitate a fost una dintre dominantele Congresului al IX-lea al PCR. Toți cei care făcuseră parte din susținătorii lui Dej au fost aleși la Congres în organele de conducere a PCR, ca dovadă indubitală a inexistenței unei fisuri în „unitatea de monolit” a echipei de la vârful partidului. În acele zile de iulie 1989, la distanța de 24 de ani de votarea, de reînnoirea mandatelor liderilor consacrați, m-am uitat la fotografiile celor care apăruseră pe prima pagină a ziarelor la 25 iulie 1965.

Am mai povestit despre surpriza pregătită de N.C. pentru finalul Congresului când a propus înlocuirea vechiului Birou Politic cu două structuri: Prezidiul Permanent și Comitetul Executiv. Să le luăm pe rând.

Primul ales în Prezidiul Permanent a fost (cum era firesc) Nicolae Ceaușescu în calitate de secretar general al CC al PCR (funcție cu mai mică putere comparativ cu cea de secretar general al PCR ales de întregul Congres, nu de Comitetul Central care putea să-l schimbe, așa cum s-au petrecut lucrurile în URSS cu N.S. Hrușciov). Urmau într-o ordine dictată de funcțiile în stat, Chivu Stoica (debarcat rapid în 1967), Ion Gheorghe Maurer („demisionat” în 1974), Gheorghe Apostol (debarcat în 1969), Alexandru Bârlădeanu („pensionat” în 1969), Emil Bodnăraș (decedat în 1976) și Alexandru Drăghici (debarcat în 1968).

În Comitetul Executiv fuseseră aleși toți membrii Prezidiului Permanent. Apoi, se găseau în acest organism Petre Borilă, fost membru al Biroului Politic (debarcat în 1969), Constantin Drăgan (debarcat în 1974), Alexandru Moghioroș (retrogradat din calitatea de membru al fostului Birou Politic, decedat în 1969), Paul Niculescu-Mizil (păstrat până la Revoluție, dar pe funcția minoră de președinte al Centrocoop), Leonte Răuțu (debarcat în 1981), Gogu Rădulescu (păstrat până la Revoluție, mai mult cu rol decorativ, dată fiind calitatea lui de ilegalist), Ștefan Voitec (decedat în 1989).

În privința membrilor supleanți ai Comitetului Executiv, menționați în ordine alfabetică situația a fost următoarea: Iosif Banc (debarcat la Congresul al XIV-lea), Maxim Bergheanu (debarcat în 1974), Petre Blajovici (debarcat în 1974), Dumitru Calin (fost membru supleant al Biroului Politic, debarcat în 1979), Florian Dănălache (debarcat în 1974), Janos Fazekas (debarcat în 1984), Mihai Gere (menținut până la Revoluție în funcția de șef al Gospodăriei de Partid), Petre Lupu (debarcat în 1984), Ilie Verdeț (retrogradat și, apoi, pus în funcția minoră de președinte al Comisiei Centrale de Revizie), Vasile Vâlcu (debarcat în 1974).

Nu cred că este nevoie de un comentariu pe tema înlăturării „oamenilor lui Dej”; Nicolae Ceaușescu s-a debarasat, pe rând, sistematic, de ei, considerându-i „nesiguri”, „indezirabili”. A procedat, în toate cazurile, fără milă, fără regrete.