1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Judecata contemporanilor și verdictul timpului

4 – 10 decembrie

DISIDENȚA, ÎNTRE LEGENDĂ ȘI ADEVĂR. Pe vremuri, circula o remarcă a publicistului Gheorghe Dinu, ilegalist, cel care, în perioada interbelică, își semna versurile avangardiste cu pseudonimul Ștefan Roll: „Puțini am fost, mulți am rămas”. Era o aluzie fină la cei care, după 23 August 1944,  se declarau „ilegaliști”. Remarca se potrivește de minune și cohortei de indivizi care – fără dovezi – se prezintă drept disidenți după anul de (dis)grație 1989. Unii dintre și-au inventat biografii din care ar rezulta – chipurile – că s-au opus sistemului și regimului antedecembrist, chiar cu mijloace violente. Dar, evident, nu merită să pierdem timpul și să consumăm spațiu publicistic cu trimiteri la astfel de indivizi.

Un disident autentic, Gabriel Andreescu, a studiat și studiază această temă și a ajuns la concluzii interesante. Între altele, a notat creșterea semnificativă a numărului celor care – în ultimii ani ai „Epocii de Aur” – au acționat efectiv împotriva politicii promovate de Nicolae Ceaușescu. De la inscripții pe ziduri până la tipărirea și răspândirea de manifeste, de luări publice de poziție prin intermediul emisiunilor în limba română ale posturilor străine de radio până la crearea de „organizații subversive”, astfel de acțiuni au fost consemnate nu numai de organele Securității, ci și de publicul larg. Chiar dacă protestele în stradă au început abia la mijlocul lui decembrie 1989 (sigur, au fost  și înainte, vezi – de exemplu – Brașovul în noiembrie 1987, dar nu s-au extins cu o viteză atât de mare ca la Timișoara, Arad, Lugoj etc. la dimensiunile din ultima jumătate a lunii decembrie a ultimului an antedecembrist), se poate vorbi despre un asemenea nivel și de o asemenea intensitate de nemulțumiri populare încât să se apropie de realizarea acelei mase critice când sistemul și regimul nu mai reușeau să împiedice declanșarea unei veritabile revolte a unor segmente semnificative ale populației.

În cărțile pe care le-am scris am prezentat rapoarte ale Securității și Miliției care atestau realitățile la care mă refer. Se ajunsese până acolo încât la interminabilele cozi și în mijloacele de transport în comun să se vorbească deschis, cu asumarea de mari riscuri, despre adevăratele stări de fapt și de spirit din țară, despre emisiunile „Europei libere”, despre transformările din jurul României. O imagine surprinzătoare a unor asemenea fapte oferită de Arhiva CNSAS (pe care am consultat-o și eu) este conținută în cartea lui Florian Banu, intitulată „«Amorsarea» Revoluției”.

Întrucât și în zilele care fac obiectul episodului de față nu s-au desfășurat acțiuni în sensul amintit, mă voi referi doar la ultimele pregătiri pentru organizarea de proteste în masă efectuate de un autentic grup de disidenți din Iași.

A FOST, DAR N-A FOST SĂ… FIE. La 27 noiembrie 1989, se înființa la Iași, în clandestinitate, Frontul Popular din România. L-a inițiat Ștefan Prutianu, economist la Centrul de Cercetări Științifice și Inginerie Tehnologică pentru Utilaj Metalurgic și Precizie, cu sediul la marele Combinat de Utilaje Grele Iași. În august îl contactase pe Cassian Maria Spiridon, inginer la aceeași instituție și scriitor. Rețin un fragment din interviul acestuia apărut după 1989, interviu intitulat „Orice revoluție are petele ei întunecate”, în care a relatat despre modul de formare a nucleului mișcării revoluționare de la Iași:

„Ideea cu mișcarea din 14 decembrie a pornit de la Frontul Popular din Republica Moldova. Noi ne uitam la televizor, vedeam că Frontul Popular de dincolo de Prut este o forță politică suficient de puternică pentru a impune limba română, alfabetul latin. În condițiile în care regimul sovietic impusese alfabetul chirilic, limba rusă ca limbă de stat (…) Am hotărât să facem și noi un Front Popular. Pas cu pas, ideea a prins contur și s-a transformat în realitate”.

Primii cu care au luat legătura au fost poeții Aurel Ștefanachi și Nicolae Panaite, văzuți de mai multe ori în anturajul altor scriitori ținuți sub observație de Securitate la Uniunea Scriitorilor din București. Aurel Ștefanachi, aflat în Capitală încă din 8 noiembrie, a anunțat cel puțin 20 de scriitori că la Iași se organizează un grup de rezistență anticomunistă. La început, micul grup a intenționat să trimită numeroase scrisori la postul de radio „Europa liberă”, însă, după ce a constatat rezultatul nul al demersurilor opozantului Dan Petrescu (despre care am povestit într-un episod anterior), au renunțat la un asemenea demers și au decis să organizeze o demonstrație antiregim, anunțată prin manifeste. Totodată, au hotărât să dea un caracter organizat și conspirativ Frontului Popular Român. Fiecare membru își asuma obligația să contacteze trei colegi sau cunoscuți, și aceștia, Ia rândul lor, să anunțe fiecare pe alți trei după o metodă binecunoscută. O primă grupă a fost cea a inginerului Ionel Săcăleanu, iar o alta era condusă de inginerul Georgel Morariu, grupă completată inclusiv cu frații Emilian și Dan Stoica (care se aflau în legătură cu Petru Fodor, Vasile Ilașcu, Vasile Bebe Sfidineac).

Grupul de Ia CUG Iași a intrat apoi în legătură prin Ștefan Prutianu – cu Titi Iacob de la Uzinele „Nicolina”, care, la rândul lui, l-a contactat pe inginerul Petrică Dușe, de la aceeași întreprindere. O altă secțiune a Frontului l-a avut ca inițiator pe inginerul Vasile Vicol.

Încă de la constituirea grupului de Ia CUG, toți cei patru membri fondatori ai Frontului Popular de la lași se aflau sub urmărirea informativă a Securității, iar Titi Iacob, ca luptător anticeaușist notoriu, era sub o supraveghere permanentă. Așa cum a remarcat Alex Mihai Stoenescu, deși avea informații detaliate despre activitatea Frontului Popular din România, Securitatea nu a acționat pentru destrămarea sau reprimarea grupului, limitându-se un timp la observarea și controlarea de la distanță a acestei organizații clandestine. Despre ceea ce s-a întâmplat în continuare, voi povesti în episodul care se va referi la ziua de 14 decembrie 1989, când acțiunea a eșuat.