1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. La marginea lumii, în centrul furtunii

„INDICATORII DE ALARMĂ”. Formula vizează un instrument al planificării, promovat în Franța, încă din anii ʼ60 ai secolului trecut, cu scopul de a se anunța de timpuriu diverse pericole și riscuri (fie ele și numai conjuncturale), astfel încât, cu ajutorul politicilor publice, să se adopte stimulente sau, după caz, constrângeri în desfășurarea celor mai diverse tipuri de activități. Și aceasta se întâmpla într-o țară care beneficia de o autentică economie de piață funcțională. În aceeași ordine de idei, notez că, în perioada de relativă liberalizare a regimului totalitar din România (1963-1971), au apărut mai multe studii despre „planificarea capitalistă”, prin care – sub umbrela unor „eseuri critice” – se sugera factorilor decizionali de la București să-și însușească multe dintre metodologiile utilizate de planificatorii francezi, dar – mai ales – de cei olandezi. În acest mod, se urmăreau folosirea, pe o scară tot mai largă, a econometriei, precum și slăbirea chingilor hipercentralismului. Mesajul unui grup semnificativ de economiști autohtoni între care îndrăzneam să mă număr a fost (poate) receptat, ca o simplă informație, dar – cu certitudine – n-a plăcut „conducerii superioare”.

Multiplicarea și „aprofundarea” modalităților de desconsiderare a „indicatorilor de alarmă” a fost confirmată  și reconfirmată în lungul discurs al lui N.C. la ședința CPEx din 1 decembrie 1989. Reuniunea a început la ora 10,30 și s-a încheiat la ora 12,25. Într-o atmosferă încordată, cei aproape o sută de participanți pricepeau prea bine ce anume se ascundea în unele fraze ale Tovarășului, așa că au interpretat corect noul avertisment transmis de proaspătul reales secretar general al PCR:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Așa cum s-a stabilit la Congres, acum, hotărâtor este activitatea de organizare și întărirea răspunderii, a ordinii și disciplinei în vederea aplicării neabătute a legilor, a hotărârilor de partid. Trebuie să începem (atenție mărită! – T.B.) cu Comitetul Politic Executiv (…). Vreau să spun, foarte deschis, tovarăși, că în activitatea de partid s-au manifestat multe lipsuri și în felul în care Comitetul Politic a pregătit și adoptat unele măsuri, dar mai cu seamă în felul în care a acționat pentru realizarea lor.”

Mai mult nici nu era nevoie să spună. Se clătinau scaunele tuturor demnitarilor, evident, cu excepția membrilor familiei prezidențiale, „aleși” în CC al PCR la recentul Congres. Pentru ca lucrurile să fie clare tuturor celor prezenți, N.C. a pedalat pe ceea ce s-a dovedit a fi o amenințare directă, prin trecerea abruptă de la enunțarea principiilor la formularea nedisimulată a „ordinelor” detaliate.

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Nu trebuie să se considere că adoptarea hotărârilor în colectiv (am văzut, în fiecare ședință CPEx, cum se „adoptau” – T.B.) a epuizat răspunderea și obligațiile membrilor Comitetului Politic Executiv și, în mod corespunzător, a celorlalte organe de partid, inclusiv a Comitetului Central al partidului. Adoptarea hotărârilor nu constituie decât primul pas, ca să mă exprim așa, în realizarea în viață. Trebuie să acționăm și ca organ colectiv, dar și fiecare (din nou, atenție! – T.B.) trebuie să poarte direct răspunderea în domeniul unde i s-a încredințat răspunderea pentru un sector sau altul de activitate, fără însă a însemna că nu trebuie ca fiecare să și aibă privirea de ansamblu și să se ocupe, să răspundă de un domeniu, să nu uite că răspunde de felul cum, pe ansamblu, se aplică toate hotărârile”.

Era străvezie intenția de a-i ține pe demnitari într-o stare permanentă de neliniște, de teamă, întrucât oricând puteau fi „eliberați” din funcții pe motiv că n-au îndeplinit obiectivelor stabilite pentru ograda proprie sau în alte domenii. Principiul „rotației cadrelor” era deosebit de eficient în acțiunile menite să întrețină permanent o atmosferă de incertitudine, determinând – în cele din urmă – persoanele în cauză să nu mai aibă chef de muncă, să păstreze doar aparențele unui activism, pe deplin obedient. Și, pentru a clarifica lucrurile până la capăt, liderul suprem a precizat:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Eu vreau să spun deschis că nu putem spune că Guvernul și ministerele lucrează așa cum ar trebui (…) Sunt multe, multe probleme care nu sunt serios dezbătute, nu se stabilesc măsuri și nu se urmărește realizarea lor în mod corespunzător. Cu ușurință se iau tot felul de angajamente, se fac tot felul de promisiuni, dar după aceea nu se urmărește și nu se asigură realizarea lor în viață”.

Care era, în viziunea lui N.C., pârghia principală, de neînlocuit, prin care urmărea să influențeze subalternii să acționeze „neabătut” în direcția dorită cu ardoare?

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Avem un sistem foarte larg de organisme de control (sublinierea mea – T.B.), dar toate acestea nu asigură, din păcate, un control corespunzător, cu măsuri ferme pentru înlăturarea unor stări de lucruri negative. Cred că va fi necesar și să ne propunem ca, în cel mai scurt timp, să aducem îmbunătățiri în funcționarea întregului sistem al organismelor de control, începând cu Controlul Muncitoresc și cu Controlul, și cu Curtea de Control Financiar, o unificare și o coordonare a tuturor organismelor de control.”

Abia în acel moment, participanții la ședință și-au dat seama ce anume avea să fie un prim pas; reorganizările de tipul celor propuse de N.C. însemnau, înainte de toate, debarcări din funcții. Nimeni nu-și făcea iluzia că accentul pus pe control s-ar fi limitat la unificarea organismelor specializate. N.C. dispunea și de alte instrumente pentru a-i ține în „laț” pe toți demnitarii, iar – cum s-a văzut și cum se va vedea – Securitatea își avea rolul ei, preocupată prioritar (de cele mai multe ori, exclusiv) de dejucarea, din fașă, a tuturor acțiunilor care ar fi primejduit supremația Cuplului prezidențial.

SPECTACOLUL AUTOCRITICII. Mulți dintre cei prezenți la amintita ședință au fost surprinși când, la finalul cuvântării, N.C. a anunțat că urmează „să-și spună părerea asupra tuturor (sublinierea mea – T.B.) problemelor discutate mai mulți membri ai Comitetului Politic Executiv”. Era limpede că se pusese la cale un scenariu potrivit căruia se ofereau „exemple” de comportament pentru fiecare participant la conclav.

Primul a luat cuvântul Manea Mănescu, „deschizător de drum” în materie de elogii la adresa Ceaușeștilor, dar și de autocritică, însoțită, inevitabil, de angajamente. A vorbit apoi primul-ministru, Constantin Dăscălescu: „Cred că aș spune prea puțin, ca să nu spun că aveți perfectă dreptate de tot ceea ce ne-ați prezentat în fața noastră.” A fost de ajuns ca formula „aveți perfectă dreptate” să fie preluată de aproape toți vorbitorii. După turnarea pe cap a cantității adecvate de cenușă, se asumau angajamente prin care liderul suprem era asigurat că demnitarul cuvântător „a tras toate concluziile” din tot ceea ce spusese Nicolae Ceaușescu. N-a făcut excepție de la acest ritual nici Gheorghe (Gogu) Rădulescu. După cuvântul acestuia, bălmăjit (poate intenționat), a venit marea surpriză: s-a apucat să-și facă „autocritica” însăși tovarășa acad. dr. ing. Elena Ceaușescu. Era pentru prima dată când, într-o adunare de partid la un asemenea nivel, vorbea fără să citească un text, scris de alții, conceput astfel încât să poată pronunța corect toate cuvintele, ca dovadă că înțelesese cam „despre ce era vorba”. Începutul discursului „la liber” a fost următorul:

„Tov. Elena Ceaușescu: Desigur că problemele care se pun actualmente în fața noastră și care decurg, desigur, din tot ce s-a dezbătut și în Congres de tovarășul secretar general al Partidului, și în fața Comitetului Central și a Comitetului nostru Politic Executiv sunt acelea de a privi cu toată seriozitatea la modul în care trebuie să ne desfășurăm activitatea în viitor. Toate sarcinile care sunt puse și toate problemele care sunt puse în fața noastră sunt probleme care se pot realiza, dar, desigur, că cu toții trebuie să pornim de la o adevărată analiză profundă asupra a ceea ce avem de făcut și ceea ce trebuie să facem fiecare ca să fim conștienți de răspunderea care ne revine fiecăruia în domeniul care lucrăm. Și mă voi referi la ceea ce s-a spus: nu suntem o țară care, deși am obținut și avem rezultate bune în activitatea noastră economică, totuși, noi trebuie să ne îmbunătățim încontinuu și stilul de muncă și rezultatele noastre trebuie să fie superioare (…) În ceea ce mă privește, de sectoarele de care răspund și care, așa cum se spune, că sunt cele care trebuie să răspundă mai departe dezvoltării economiei privind modernizarea, sigur că noi nu am făcut deși, de câțiva ani de zile se obțin, însă, rezultate, dar nu putem fi mulțumiți cu rezultatele pe care le-am obținut.”.

În continuare, au luat cuvântul Emil Bobu, Constantin Olteanu, Ion Dincă, Lina Ciobanu, Barbu Petrescu, Gheorghe Oprea, Iosif Szasz, Ludovic Fazecaș. Niciunul n-a depășit limitele „trasate” de primii vorbitori, așa că, în cele din urmă, N.C. a pus capăt „spectacolului”. Nu a mai dat cuvântul celorlalți participanți prevăzuți în scenariu și a trecut la punctul 2 de pe ordinea de zi: alegerea Biroului Permanent al CPEx. S-a autopropus și, apoi, a pronunțat numele persoanelor care aveau să fie „alese”: Constantin Dăscălescu, Elena Ceaușescu, Manea Mănescu, Emil Bobu, Gheorghe Oprea și Ion Dincă (am văzut la „Arhivele Naționale” foaia A4 care conținea propunerile respective fără numele lui Ion Dincă, adăugat cu „mână proprie” de N.C., probabil, în ultima clipă).

După îndeplinirea ritualului în materie de amenințări și numiri în funcții, N.C. a considerat că următoarele puncte de pe ordinea de zi pot fi epuizate doar printr-o simplă enunțare, cu toate că erau vizate obiective importante referitoare la realizarea planului, rentabilizarea întreprinderilor și produselor, lichidarea stocurilor supranormative, proiectele planului pe anul 1990, planului financiar centralizat, bugetului național, planului cincinal 1991-1995. S-a consemnat, totuși, o „ruptură de ritm” care merită să fie redată, potrivit stenogramei. Era momentul în care N.C. s-a oprit din citirea titlurilor unor documente și a criticat vehement neîndeplinirea parametrilor proiectați la zeci și zeci de instalații și echipamente fabricate, mai ales, pentru industria chimică, vina pentru această stare de fapt fiind pasată între diverse ministere, inclusiv cel al Construcției de Mașini:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Nu se poate una ca asta! Am spus, dacă construcția de mașini nu rezolvă, să se ia măsuri, dacă nu, să plătească toate utilajele și se trimit înapoi (destinate, mai ales, exporturilor – T.B.).

Tov. Constantin Dăscălescu: Tovarășe Ceaușescu, vă raportez, acum, mașinile n-au lucrat, numai că au fost proaste, dar au fost puse la punct, dar n-au avut personal calificat, a fost dezordine și indisciplină. Tovarășii de la Chimie l-au pus pe Homanu (probabil Valeriu Momanu, pe atunci, ministru adjunct la Chimie și Petrochimie, apoi, după 20 mai 1990, senator FSN – T.B.), un timp și bine că n-a făcut treabă.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Aceasta este o problemă care se poate rezolva într-o săptămână.

Tov. Elena Ceaușescu: Nu se poate pune problema că n-au oameni, că duc lipsă de specialiști.

Tov. Constantin Dăscălescu: Nu de specialiști, tovarășa Ceaușescu, e vorba de oameni calificați, de muncitori.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Nu au și deplasează în altă parte.

Tov. Ion M. Nicolae (ministrul Chimiei și Petrochimiei): Acum, lucrurile s-au pus la punct, le-am modificat, ne-a ajutat și tovarășul viceprim-ministru Radu, lucrurile merg spre bine.

Tov. Elena Ceaușescu: Vorbești și tu, așa, Ioane, parcă noi nu știm.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Nu funcționează cum trebuie. Ia să faceți bine să luați măsuri, dacă nu merg cum trebuie, trebuie să fie trimise înapoi și se rețin toți banii în întregime. Nu se poate așa. Trebuie să punem lucrurile la punct.”

Fără să fie înscrisă ca punct distinct pe ordinea de zi, N.C. a introdus o propunere privind majorarea cu 10 la sută a burselor pentru studenți și elevi, inclusiv pentru cei din școlile profesionale. Era limpede o măsură adoptată pompieristic, menită să atenueze câte ceva din neliniștile și nemulțumirile tinerei generații puse în situația de a învăța în condiții precare, în contextul ansamblului de măsuri de austeritate promovat de liderul suprem.

În încheierea reuniunii s-au stabilit datele pentru convocarea Plenarei comune a CC al PCR și Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale (12 decembrie 1989) și, imediat, a Marii Adunări Naționale. Totodată, i-a anunțat pe membrii CPEx că la 18 decembrie va pleca în Iran și, de aceea, dorea ca toate reuniunile amintite să se desfășoare cât mai repede. În același timp, a informat că va pleca la Moscova, unde va avea loc și o întâlnire bilaterală cu Mihail Gorbaciov.