1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. La situații excepționale, măsuri în contratimp și contrasens

ÎNTRE POSIBIL ȘI PROBABIL. Până să ajungă la citirea capitolului al XVI-lea, din Raport, mai licărea, pe undeva, speranța că N.C. va anunța schimbări importante în modul de organizare și funcționare a Partidului Comunist Român, astfel încât să se depășească imobilismul și dogmatismul binecunoscute și, în același timp, să-și asigure o retragere onorabilă, dacă nu la acel Congres, măcar în perioada imediat următoare.

În marea Sală a Palatului și pe culoare se tot șușotea, avansându-se diverse formule – de la înființarea „postului” de Președinte de onoare până la desemnarea șefului de facto (Elena Ceaușescu) în postura de Președinte executiv. Pe măsură ce „lectura”, tot mai chinuit, capitolul dedicat Partidului se „topeau”, pe rând, toate iluziile. A rostit imensa frază introductivă, cât a mai fost în stare să ridice tonul, după care a pus textul deoparte. A privit asistența care devenise foarte atentă, după care a cugetat „la liber”, spre stupoarea celor hotărâți (totuși) să „nu mai înghită nemestecat”.

„Nicolae Ceaușescu: În cinstea Congresului, însăși natura a împrăștiat norii și astăzi este o zi cu soare, care demonstrează cât de minunat este socialismul (Aplauze puternice, îndelungate).”

Bucuros că i-a „ieșit” remarca spontană, a reluat citirea Raportului pe un ton jos, încercând să-și menajeze vocea. Mai avea de parcurs 45 de pagini. Merită să reținem câteva date despre  efectivul PCR din acel moment pentru a prefața evenimentele din luna următoare:

„Nicolae Ceaușescu: La Congresul al XIV-lea numărul membrilor de partid este de 3.831.000, cu peste 431 de mii mai mare decât la Congresul al XIII-lea.

Este demn de subliniat că între cele două congrese au intrat în partid 590 de mii de oameni ai muncii. Dintre aceștia, 390 de mii, circa 66 la sută, sunt muncitori. Trebuie subliniat faptul că 80 la sută din noii membri de partid provin din rândurile Uniunii Tineretului Comunist, iar circa 50 la sută sunt femei, ceea ce face ca ponderea totală a femeilor în partid să fie de aproape 36 la sută.

Actualmente, din totalul membrilor de partid, 55 la sută sunt muncitori, 16 la sută țărani, peste 20 la sută intelectuali și funcționari, iar restul alte categorii.

Putem spune că compoziția națională a partidului corespunde structurii generale a populației țării. Peste 92 la sută din membrii de partid sunt români, 6,53 la sută români de naționalitate maghiară, 0,51 la sută sunt români de naționalitate germană, iar restul români de alte naționalități.

Avem, de asemenea, o structură de vârstă bună a partidului. Din totalul membrilor de partid, aproape 20 la sută au vârsta până la 30 de ani, 51 la sută până la 50 de ani, iar restul de 29 la sută peste 50 de ani.

Creșterea continuă a rândurilor partidului demonstrează cu putere încrederea clasei muncitoare, a țărănimii, intelectualității, a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naționalitate, a întregului popor în Partidul Comunist Român, forța politică conducătoare, centrul vital al societății noastre socialiste, conștiința vie, patriotică, revoluționară a întregii națiuni.” (Aplauze și urale puternice, se scandează îndelung „Ceaușescu – PCR!”).

Ca să aibă certitudinea că a fost bine înțeles, a pedalat mult timp pe tema „necesității istorice a creșterii rolului conducător al partidului” și, în acest sens, a dorit să spulbere orice tentativă de diminuare a acestui rol sau – Doamne ferește! – să se meargă până într-acolo încât să se instituie, în România „socialistă”, plurpartidismul.

„Nicolae Ceaușescu: Partidul nu poate renunța la răspunderea sa revoluționară, nu poate să cedeze altei forțe politice misiunea sa istorică. A face acest lucru înseamnă, de fapt, a renunța de a mai fi un partid revoluționar, comunist, de a-și îndeplini programul de făurire a socialismului și comunismului.

Avem marea obligație să facem astfel încât partidul nostru să-și îndeplinească în orice împrejurări misiunea și rolul său istoric de a realiza pe pământul României cea mai dreaptă și mai înaintată orânduire socială – socialismul și comunismul, de a asigura întotdeauna viitorul liber și independent al poporului român! (Aplauze puternice, prelungite; se scandează îndelung „Ceaușescu – eroism, România comunism!”). (p. 97-98)

Este lesne de constatat că N.C. a inserat în textul citat un anumit gen de amenințare, din moment ce a indicat clar „marea obligație” a celor prezenți, a milioanelor de membri ai PCR de a acționa „în orice împrejurare” pentru împlinirea poruncilor lui. Era – și aceasta – un fel de premoniție?

TONELE DE VORBE ȘI GRAMELE DE IDEI. În după-amiaza zilei de 20 noiembrie 1989, lucrările Congresului s-au desfășurat în opt Secțiuni, grupate pe temele conținute în Raportul lui Nicolae Ceaușescu. Singura rațiune a acestui mod de organizare a fost creșterea „cantității” de cuvântători pe metrul cub de ore și zile. În ce scop? E greu de spus. În condițiile în care, practic, fiecare participant la discuții nu făcea altceva decât să „defalce” porțiuni din cele 24 de capitole ale Raportului, la care „lipeau” câteva date concrete din propriul domeniu de activitate, „contribuții” urmate, invariabil, de angajamente, totul augmentat cu osanalele la adresa „iubiților conducători”, ce mai conta numărul celor înscriși la cuvânt?

Colegii care au fost repartizați să filmeze și să redacteze sinteze ale lucrărilor din Secțiuni mi-au povestit că domnea pretutindeni „o plictiseală de moarte”; numai aplauzele i-au trezit pe cei mai mulți din moțăială. În același timp, nu-i invidiam deloc pe redactorii de la „Scânteia”, „România liberă”, „Scânteia tineretului”, „Munca” și din compartimentele social-ideologice ale RTV care rafistolau discursurile. Ei aveau grijă să nu se strecoare cumva idei „subversive”, inspirate de perestroika și glasnost și să asigure o oarecare diversitate de stil și de conținut, astfel încât să nu pară toate discursurile un nesfârșit monolog. Era o trudă îngrozitoare, dar exercitată cu profesionalism, cu dexteritatea autorilor de texte omagiale Chinul lor a dobândit toate caracteristicile unei activități de rutină neplăcută, însă fără alternativă, din moment ce era o obligație asumată, ca semn de „noblețe” de tip nomenclaturist. Aceleași cuvântări erau asemănătoare cu cele 80 de cuvântări recitate în Plenul Congresului.

Nu se poate spune că persoanele care citeau textele anoste erau, toate, lipsite de cunoștințe, cel puțin în arealul lor de specialitate. Directori generali de centrale industriale, directori de întreprinderi, de institute de cercetare și proiectare, președinți de CAP-uri, ingineri agronomi din IAS-uri etc. veneau din „interiorul” entităților de bază, acolo unde se simțea cel mai bine efectul „marii politici izvorâte din gândirea marelui strateg”. Știau ce remedii manageriale se impuneau – e drept, parțiale, în mare măsură paleative, prin însăși natura economiei „socialiste” – dar aproape nimic din ceea ce reprezenta pulsul vieții reale nu răzbătea în intervențiile din Plen și din Secțiuni. De altfel, dările de seamă prezentate de prezidiile Secțiunilor la finalul pseudodezbaterilor nu făceau altceva decât să reflecte cumplita penurie de idei, indusă și osificată taman de interesul lui N.C. de a nu lăsa nicio fisură în zidul dogmatismelor pe care le promova „neobosit”, cu o consecvență care nu avea prea puțin comun nici măcar cu logica elementară.

Aceeași rutină birocratică în materie de texte oficiale, aceeași înlemnire comunicațională au caracterizat luările de poziție exprimate de Nicolae Ceaușescu cu prilejul primirii unor delegații străine, încă din după-amiaza primei zile de desfășurare a Congresului. O notă aparte a făcut primirea lui Lars Marcus, președinte al Alianței Cooperatiste Internaționale la care N.C. a „reliefat” succesele istorice obținute de CAP-uri, de UCECOM și CENTROCOOP, „formele originale” de existență și consolidare a cooperației, potrivit condițiilor specifice din România. Nu știu în ce măsură oaspetele a fost convins de aceste perorații, dar însăși prezența sa constituia pentru „liderul suprem” un punct câștigat, în contextul unei reprezentări străine atât de palide la Congres.

De asemenea, i-a primit pe Ahmed Snama – secretar general adjunct al Partidului Democratic din Egipt, Najanndin Kanyani, membru al Biroului Politic, secretar CC al Partidului Democratic al Poporului din Afganistan și Alemu Apebl, membru al Biroului Politic al Partidului Muncitoresc din Etiopia, viceprim-ministru. Cu o parte dintre oaspeți, mai ales cu cei din partidele apropiate „ideologic” de PCR, Nicolae Ceaușescu a prezentat, mai pe îndelete, ideea lui privind necesitatea organizării unei Conferințe internaționale menite să dezbată „destinele socialismului din lume”.

Bineînțeles, centrul de greutate al primirilor l-au constituit delegațiile celor două mari partide comuniste, din URSS și, respectiv, din RP Chineză. La întâlnirea cu V.I. Vorotnikov, membru al Biroului Politic al CC al PCUS, vicepreședinte al Sovietului Suprem al URSS, președintele Sovietului Suprem al RSFSR, au fost abordate, direct și indirect, teme sensibile legate, mai ales, de situația din țările „socialiste”, văzută de Nicolae Ceaușescu drept expresia unor abateri grave, inadmisibile, de la linia corectă și drept cedări succesive în fața imperialiștilor. A pus accentul pe propunerea referitoare la convocarea unei „Consfătuiri ale partidelor frățești pentru a se găsi soluții la problemele stringente ale mișcării comuniste”. La respectiva reuniune de dimensiuni planetare ar fi urmat să se adopte măsuri de coordonare a activităților „în numele revoluției și al comunismului”. Ceslav Ciobanu, interpretul oficial pentru limba română al Delegației sovietice, a povestit mai târziu (la o reuniune, din București, dedicată împlinirii a 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, reuniune la care am luat parte) că Nicolae Ceaușescu l-a invocat pe Lenin care, în 1903, a avut tăria să determine o schimbare radicală, benefică pentru cauza socialismului. În acest sens, a întrebat retoric: „Dacă nu noi vom acționa acum, atunci cine s-o facă?”. În versiunea oficială despre această întâlnire s-a menționat doar că „s-au schimbat saluturi frățești (rețineți, „frățești” – T.B.) între liderii PCUS și PCR și s-a reafirmat dorința comună de dezvoltare și întărire a relațiilor bilaterale, în primul rând, în sfera economiei (sublinierea mea – T.B.), în spiritul înțelegerilor convenite cu prilejul întâlnirilor la nivel înalt”.

Teme delicate au fost abordate și în timpul primirii lui Qiuiao Shi, membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez, mai cu seamă că erau proaspete, în memoria tuturor, evenimentele din vara acelui an, când au fost reprimate sângeros mișcările democratice din Beijing și din alte mari orașe ale Chinei. S-a evidențiat „comunitatea punctelor de vedere ale liderilor celor două partide, în condițiile în care relațiile româno-chineze” nu fuseseră afectate de amintitele evenimente și „aveau tradiții care au permis să se facă pași înainte în consolidarea raporturilor bilaterale”.

Pe agenda lui Nicolae Ceaușescu au mai fost înscrise, în acea după-amiază, întâlnirile cu Yang Hiong Muk, membru al Biroului Politic al CC al Partidului Muncii, premier al Consiliului administrativ al Republicii Populare Democrate Coreene (este redundant să precizez că a existat „o înțelegere deplină” în cursul convorbirilor), Iordan Iotov, secretar al CC al PC Bulgar (schimbările la vârf din acest partid au transformat primirea într-o operațiune strict protocolară), cu George Risevet val Des Saldana, membru al Biroului Politic al CC al Partidului Comunist din Cuba (din nou, identitate de poziții), cu Roland Bower, membru în noua conducere a Partidului Socialist Unit din Germania (evident, atmosfera din timpul primirii a fost deosebit de tensionată, în urma evenimentelor declanșate de dărâmarea Zidului Berlinului), cu Kajnimierj Cybryniac, președintele Comisiei de Control și Revizie a Partidului Muncitoresc Unit Polonez (și aici, o atmosferă asemănătoare celei din timpul primirii delegației RDG), toate atestând temerile lui N.C. provocată de transformările politice rapide și profunde din majoritatea țărilor est-europene și din URSS.

În zilele următoare, au avut loc primiri numeroase, atât separat cu unele delegații, cât și pe grupe de partide, în funcție de zonele mari ale globului unde activau.