1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Liniile interesctate ale „sfârșiturilor” și ale „începuturilor”

26 august – 1 septembrie

POZIȚIONĂRI DERUTANTE. Am văzut, într-un episod anterior, în ce „fază” se aflau relațiile româno-americane. Acum, pe fluxul evenimentelor, a venit timpul pentru consemnarea unor noi date și fapte relevante referitoare la relațiile româno-sovietice. S-a reținut, cu siguranță, că în momentul din 19 august 1989, când s-a anunțat desemnarea unui premier anticomunist în Polonia, Nicolae Ceaușescu a făcut aluzie: la înțelegerile secrete americano-sovietice „pe spinarea comuniștilor, a poporului polonez”. Multe aspecte în temă s-au clarificat (cum, de asemenea, s-a văzut), la primirea ambasadorului român de la Washington de un director al Consiliului Național al Securității SUA.

N.C. a mai afirmat că se cer limpezite neîntârziat pozițiile lui Gorbaciov și a anunțat că îi va propune acestuia o întâlnire de urgență. Totodată, a declarat că îl așteaptă în România pe ministrul de Externe, Eduard Șevardnadze, să lămurească unele situații destul de încurcate. Ei bine, Șevardnadze n-a venit în România, așa că ministrul de externe, Ioan Totu, a plecat la Moscova, unde în zilele de 26 și  27 august 1989 a avut convorbiri cu omologul lui sovietic.

Pentru a se înțelege corect circumstanțele acestei vizite este util să ne întoarcem la seara zilei de 19 august. Din cauza dimensiunilor episodului privind acea seară teribilă am rezervat pentru ceva mai târziu reconstituirea unor fapte deosebit de semnificative. Pentru a nu lungi vorba, am apelat, din nou, la sintezele elaborate de Vasile Buga (istoric, translatorul pentru limba rusă al lui N.C.).

În seara zilei de 19 august 1989, liderul suprem român l-a invitat la vila din Snagov pe ambasadorul sovietic, Evgheni Tiajelnikov, căruia i-a împărtășit îngrijorarea în legătură cu evoluția situației din Polonia. I-a expus, pe larg, punctele de vedere prezentate în episodul anterior, exprimându-și totodată experanța că Uniunea Sovietică „va întreprinde tot ce este necesar pentru a acționa în direcția opririi cursului grav de lichidare a socialismului în Polonia”.

La 21 august, ambasadorul sovietic a transmis o informare despre răspunsul lui Mihail Gorbaciov la apelul omologului său român. În mesaj se preciza că „în situația extrem de încordată, s-o spunem deschis, explozivă, în condițiile unei lupte politice acute, prietenii polonezi au reușit, totuși, să păstreze postul de președinte al țării, iar dumneavoastră cunoașteți prerogativele largi ale puterii prezidențiale în R.P. Polonă”. Se menționa, de asemenea, că PMUP urma să dețină, în noul guvern, portofoliile Ministerelor Apărării, Afacerilor Interne și Afacerilor Externe și că inclusiv în situația în care ar fi ocupat posturile de premier sau cele economice, era „îndoielnic că ar fi putut scăpa țara din actualul impas economic și criza politică oricum ar fi devenit inevitabilă în lunile următoare (…) Orice amestec din afară, cu atât mai mult folosirea forței este, după convingerea noastră profundă, nu numai imposibil, dar și absolut inadmisibil. Acest lucru ar fi cu totul inacceptabil pentru poporul polonez. Popoarele noastre, popoarele lumii, ar condamna asemenea acțiuni din partea noastră, indiferent de argumentele cu care le-am motiva”.

După ce a invocat programul încărcat, care îl împiedica să dea curs invitației liderului român de a se întâlni cu el, Mihail Gorbaciov a adăugat că o întâlnire Ceaușescu-Gorbaciov ar fi generat întrebarea: „de ce conducătorii celorlalte țări aliate au rămas deoparte?”. În opinia liderului sovietic, era necesar să se gândească la o întâlnire cu participarea celorlalți aliați, temeinic pregătită. În acest sens, era de părere că se putea organiza o întâlnire de lucru la nivelul miniștrilor de Externe ai celor două țări care, în cazul acordului părții române, putea fi convenită pe cale diplomatică.

Cred că – la rândul lui – acest schimb de mesaje n-are nevoie de interpretări, de comentarii. În schimb, o serie de completări intervenite, între timp, au darul să ofere noi elemente pentru analize, cu adevărat pertinente.

UN NOU „DAT CU FLIT”. Așadar, în zilele de 26 și 27 august 1989, Totu și Șevardnadze s-au aflat față-n față și au discutat „gospodărește”. Pentru a nu se da impresia că totul s-a concentrat pe situația din Polonia, s-a comunicat că un spațiu larg al convorbirilor a fost rezervat relațiilor bilaterale. Desigur, sunt importante și asemenea aspecte, așa că le voi menționa, tot potrivit sintezei elaborate de Vasile Buga.

Ministrul român a apreciat relațiile bilaterale ca „bune în toate direcțiile”. Referindu-se la evoluția relațiilor economice, nu a omis să sublinieze că Uniunea Sovietică era principalul partener economic al României, cu o pondere de peste 30 la sută, în timp ce țara noastră deținea o pondere modestă de doar 3,4 la sută în comerțul exterior al URSS cu alte țări socialiste. Ioan Totu a evidențiat, de asemenea, evoluția pozitivă a relațiilor cultural-științifice dintre cele două țări. Remarcând o îmbunătățire a prezentării României în mass-media sovietice, ministrul român a constatat „cu regret” apariția în ultimul timp în unele publicații din URSS a unor știri și informații denaturate, având ca surse alte agenții de presă, cu un „conținut necorespunzător” referitoare la România, precum și difuzarea pe teritoriul Uniunii Sovietice a unor publicații „inclusiv din unele țări socialiste, conținând referiri dușmănoase, antisocialiste, antiromânești”.

E.A. Șevardnadze și-a împărtășit opiniile omologului român referitoare la evoluția relațiilor bilaterale, sugerând că pentru creșterea schimburilor economice să se acționeze în direcția diversificării acestora, intensificării acțiunilor de cooperare și specializare. Referindu-se la observațiile omologului român privind modul necorespunzător de prezentare a României în unele publicații din Uniunea Sovietică. E.A. Șevardnadze a recunoscut că „în condițiile actuale” inclusiv MAE sovietic fusese atacat în câteva rânduri pe nedrept și trebuie să reacționeze: „În URSS se stabilește o nouă societate socialistă, pe baza sarcinilor trasate de Congresul al XXVII-lea. Pluralismul de păreri nu mai constituie ceva nou”. A fost de părere că mass-media sovietice trebuiau să fie mai receptive la recomandările MAE, „în special în relațiile cu prietenii”.

Replica ministrului român a fost următoarea: „PCUS este un partid de guvernământ și are posibilitatea să acționeze asupra mijloacelor de informare din statul sovietic, unde partidul are rol conducător”. La această remarcă, ministrul sovietic a subliniat necesitatea intensificării contactelor între redactori ai publicațiilor celor două țări pentru identificarea soluțiilor la aceste probleme.

Schimbul de păreri din 27 august a scos în evidență preocuparea deosebită a celor două părți în legătură cu evoluțiile din Polonia. Șevardnadze a precizat: „Ținând seama de evenimentele din Polonia, care provoacă îngrijorarea tovarășului Nicolae Ceaușescu, de condițiile din URSS și împărtășind aprecierea că situația din Polonia este gravă, noi considerăm că parcurgem o etapă neobișnuită pentru viața comunității socialiste. De aceea propunerea de a ne întâlni și discuta este normală”.

Demnitarul sovietic a fost de părere că evenimentele din Polonia „nu au venit pe neașteptate”, că acestea decurgeau din evoluția socialismului din această țară, fiind determinate de „condiții specifice politice, economice, morale, psihologice”. Sindicatul „Solidaritatea” nu era pregătit pentru preluarea puterii, sfera economică îl putea compromite, și existau temeiuri de optimism în legătură cu desfășurarea evenimentelor. În aceste condiții, „unitatea PMUP reprezenta problema principală. Tratatul de la Varșovia nu-l concepem fără Polonia. Această problemă a fost menționată și de tovarășul Ceaușescu. Judecând după declarațiile lui Tadeusz Mazowiecki, el a înțeles importanța Tratatului de la Varșovia și ar intenționa să procedeze cu prudență și în acest caz, ca și în cazul CAER”.

E.A. Șevardnadze a precizat că partea sovietică era în contact permanent cu W. Jaruzelski și cu M. Rakowski, cu ceilalți conducători polonezi și intenționa să continue contactele cu aceștia, urmând ca în funcție de evoluția situației să adopte noi măsuri. „Orice aplicare a forței nu ar fi realistă, este inacceptabilă, ar compromite și comunitatea socialistă”.

Ioan Totu a explicat că îngrijorarea conducerii PCR în privința evoluției socialismului și propunerile avansate nu puteau fi considerate un amestec în treburile interne ale altor state și că acestea izvorau din răspunderea pe care o avea față de destinele socialismului. El a reafirmat fidelitatea conducerii PCR față de respectarea principiilor independenței, suveranității, neamestcului în treburile interne, întrajutorării, manifestate permanent, așa cum procedase în timpul crizei cehoslovace din august 1968. „Această poziție – a conchis demnitarul român – este constantă pentru partidul și statul nostru și vom acționa și în continuare în acest mod. Ca urmare, nici în cazul actual, al Poloniei, nu ne-am gândit la folosirea forței, la intervenție militară”.