1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Mai bine să nu fii „băgat în seamă” decât să te afli în prim-plan

6 – 12 noiembrie

ALERTĂ LA RTV. De câte ori șefii de redacție erau convocați intempestiv la etajul al XI-lea din blocul-turn, în Sala de Consiliu, știam că nu ne aștepta ceva bun. Am mai amintit despre asemenea convocări, urmate – de regulă – de măsuri (cel puțin) neplăcute. Bunăoară, la 12 noiembrie 1989 (mi-am notat data în carnețelul meu „secret”) convocarea a avut ca obiect o surpriză. Directorul general, Constantin Petre, fusese anunțat, în dimineața acelei zile, că avea să ia cuvântul la Congresul al XIV-lea al PCR. Nu i se precizase dacă urma să vorbească în Plen sau în Comisia pentru propagandă și presă. În orice caz, intenționa să aibă o intervenție prin care să plătească tributul obligatoriu, dar care să nu-l compromită total prin obediență și banalitate.

Dacă discuția s-ar fi desfășurat „între patru ochi” i-aș fi spus (eram în relații apropiate) să țină o cuvântare ștearsă, să nu iasă în evidență în niciun fel, să repete sau să parafrazeze formulările agreate de N.C. când se referea la Radioteleviziune. În condițiile în care erau mai mulți de față, n-am putut să-i comunic astfel de „gânduri”, așa că directorul general ne-a expus intenția de a ține un discurs deloc formal, deloc șablon, ci unul de substanță, așa cum ședea bine unui autentic intelectual. N-am avut „loc” să-l contrazic. Ne-a rugat, pe toți cei prezenți, ca în maximum trei zile să venim cu propuneri, eventual cu ceva fraze bine elaborate pentru a le include în discurs.

Nu știu ce mi-a venit că i-am propus, într-o Notă scrisă, să se refere, între altele, la intenția de a desfășura ample cercetări sociologice referitoare la audiența emisiunilor de radio și televiziune, conform practicilor din mai toate țările cu tradiție în domeniu. Sugestia mea pornea de la o foarte bună experiență (abandonată, din păcate) a Oficiului de sondaje al RTV, creat în 1967 și condus de sociologul Pavel Câmpeanu. Se organizaseră două tipuri de activități. Pe de o parte, sondajele, pe care le publica în documente de circulație internă. Pe de altă parte, traduceri din literatură occidentală de specialitate. Eșantioanele de public nu se limitau la ce emisiuni se uită, ce ar dori și ce n-ar mai dori, cum se integrează televiziunea în ritmul vieții cotidiene, ci și ce note dau emisiunilor. Oficiul se prezenta publicului prin revista RadioTV (care atingea un milion de exemplare vândute săptămânal), iar activitatea în domeniul cercetărilor sociologice de televiziune se prezenta periodic. De exemplu, cel mai vizionat film difuzat de TVR în anii ʼ70 a fost unul bollywoodian, O floare și doi grădinari, iar cel mai vizionat serial, Dallas, difuzat din 1979. Acestea sunt tocmai informațiile care l-au determinat pe N.C. să vadă cât de ineficace ideologic și cât de necritic era privitul la televizor. De aceea, stenograma Biroului Executiv al Consiliului Național al Radioteleviziunii Românei din 25 august 1976 reflecta foarte bine cât de mare era supărarea liderului suprem pe Televiziune. Acela a fost un punct de inflexiune de unde s-au declanșat procesele și fenomenele care au căpătat dimensiuni și un grad de gravitate major în 1989, mai ales în legătură cu prezentarea, desfășurarea și urmările Congresului al XIV-lea al PCR.

În susținerea demersurilor legate de „reformarea TVR”, N.C. făcea apel la tot felul de aprecieri și decizii colective. Astfel, a afirmat că „CPEx a criticat faptul că se dau filme și seriale tocmai în orele când toată lumea este acasă și se uită la televizor”, iar în preziua Zilei Naționale nu s-ar fi difuzat „niciun cântec patriotic, niciun cântec revoluționar, nimic”. În continuare, a argumentat cu propria calitate de telespectator: „Am urmărit aproape în întregime programul aproape în fiecare seară” și „chiar dacă am fi avut programe, tot trebuia să fie axate pe 23 august”. De asemenea, a criticat difuzarea unui film românesc: „În seara zilei de 23 august ați umplut programul cu un film «Actorul și sălbaticii»”. De fapt, considera că se cere revizuită întreaga „concepție” editorială a TVR: „În programul de seară filmul ocupă un loc prea mare. Este activitatea cea mai lipsită de critică. […] Cel mult dacă putem accepta două zile pe săptămână film, plus un serial seara. De regulă, mai mult de două filme, dintre care unul românesc, neapărat, să nu fie”.

Dar de unde seriale românești? Primul a apărut în iulie 1971 (după Tezele din iulie), regizat de Radu Gabrea, Urmărirea. Cel mai cunoscut serial românesc, regizat de Andrei Blaier, Lumini și umbre, 1981, a fost redifuzat în perioada postdecembristă, în pofida recordurilor de audiență pe care le-a înregistrat. Apoi, secetă.

De-a lungul anilor ʼ70, una dintre soluțiile găsite de realizatori la criza provocată de criticile lui N.C. a fost emisiunea-magazin. Printre materiale, puteai strecura aici și „un zâmbet pe 16 mm” fără să fie anunțat în program. Emisiunile tip magazin s-au înmulțit, dar televiziunea a fost obligată să le amâne adesea, din cauza „campaniilor” de promovare a unor evenimente politice de genul celor evocate în serialul de față.

UN SISTEM „BINE TEMPERAT”. În vederea aplicării unor astfel de „orientări”, N.C. și-a asigurat controlul asupra TVR prin Consiliul Național al Radioteleviziunii, creat imediat după ultima ediție a „Cerbului de Aur”, sub președinția lui Dumitru Popescu. Această instituție-mamut, formată din 78 de membri cu cele mai diverse preocupări, avea rolul să dizolve autoritatea „experților” și să impună  „indicațiile prețioase”. Toate dezbaterile despre televiziune, toate sondajele au fost ignorate.

În pofida acestei presiuni în creștere, au existat excepții: emisiuni bine făcute. Unele au devenit ciclul Dus-întors pe drumul amăgirilor, care făcea parte dintr-o campanie de promovare a patrioților revoluționari.

1985 este anul în care, după comprimări ale timpului de emisie începute în 1983, durata de difuzare a emisiunilor s-a redus drastic, inclusiv prin desființarea Programului II. Emisiunile în culori au apărut în august 1983, dar ele existau, așa cum am mai precizat, doar pentru reflectarea activităților la cel mai înalt nivel.

Televizoarele color, puține la număr, greu accesibile, scumpe (echivalentul a 3.000 de euro în 2024, în termeni de putere de cumpărare) erau folosite ca terminale pentru difuzarea filmelor casetă video și a programelor recepționate din jurul granițelor sau prin antene parabolice. Numărul abonaților a început să scadă în 1985, după reducerea drastică -a orelor de emisie; revista RadioTV și-a diminuat tirajul, cu mai mult de 50%. Dotată din 1973 cu un atelier propriu de producere a uneltelor de lucru, Televiziunea a devenit o instituție-cheie, deoarece era producătoare de valută prin filmele – puține – pe care le vindea în țări din afara Europei de Est. În vederea participării la campania de economisire/recuperare din anii ʼ80, a trecut la topirea benzilor cu emisiuni vechi pentru a face rost de argint, să raporteze recuperări de cauciuc și de ulei și cheltuieli mai mici în comparație cu bugetul acordat.

În excursul lui istoric, Alexandru Matei a consemnat următoarele:

„Ce merită spus despre sfârșitul televiziunii române socialiste este poate altceva. Dana Mustață, care a studiat transmisia mitingului din 21 decembrie 1989, crede în același lucru despre care vorbește fostul director al Știrilor de Ia TVR, Teodor Brateș, în discuțiile pe care le-am avut cu dânsul: că Revoluția română televizată a fost posibilă și datorită Securității, care a lăsat releele libere să retransmită semnalul în țară și care a lăsat sonorul deschis când bruiajul sonor a oprit mitingul. Cine altcineva să fi acceptat instalarea antenelor parabolice, pentru ca programele occidentale să înlocuiască programul oficial?”.

Îmi rezerv comentariile pe această temă pentru un alt episod.