1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Minciunile pioase și adevărurile alternative

26 februarie – 3 martie

PROMISIUNI ÎN LOC DE DECIZII. Noi, cei din Redacția de actualități, chiar și cei nespecializați în materie de politică externă am urmărit cu multă atenție desfășurarea vizitei șefului statului iranian. Am căutat în discursurile rostite la dineul oficial dat în onoarea înaltului oaspete, în Comunicatul comun (însăși denumirea de Comunicat și nu de Declarație indica nivelul relativ scăzut al înțelegerilor dintre cei doi lideri) câteva semne, unele urme referitoare la deciziile celor doi lideri. Nimic. Ne-am mirat că nu s-a încheiat niciun acord, deși ayatollahul a fost însoțit de o delegație relativ numeroasă care a inclus mai mulți miniștri din domeniile economiei.

S-a întâmplat rar ca discuțiile la nivel înalt să se termine „în coadă de pește”.

Am calculat timpul în care cei doi au stat de vorbă; în total, patru ore, inclusiv o oră și jumătate în dimineața plecării, 25 februarie. Apărea limpede că unele (multe?, puține?) chestiuni rămăseseră în suspensie. Ilie Ciurescu, acreditat pe lângă delegația română, prieten cu unii membri ai acesteia, rodat cu prilejul mai multor vizite în Iran, mi-a spus, fără să-l întreb (prudența a fost, este și va fi mama înțelepciunii) că au apărut divergențe nu numai în privința unor relații economice, mai ales ale unor schimburi comerciale reciproce, ci și în evaluarea câtorva probleme internaționale, în special în legătură cu statul Israel, Ilie a precizat că nu era singura temă de dezacord și că la redactarea și re-redactarea Comunicatului comun s-a lucrat până în ultima clipă.

Poate că nu aș fi acordat o atât de mare atenție dialogului la nivel înalt româno-iranian dacă nu s-ar fi abordat teme preocupante, cu implicații directe în politica internă, domeniu de care – publicistic – răspundeam în conducerea Redacției. Evident, mă refer doar la reflectarea politicii interne, „materia primă” principală a emisiunilor noastre.

Știam că fără importul, în cantități foarte mari, de țiței și de bumbac brut, economia României risca să intre într-o criză severă. Faptul că în comunicările oficiale nu se menționa concret ceva despre sporirea livrărilor iraniene de aceste resurse era de natură să provoace îngrijorări legitime. În al doilea rând, m-am gândit la asimetriile în materie de relații la cel mai înalt nivel. În timp de aproape un deceniu niciun șef al statului iranian n-a efectuat o vizită oficială în România, pe când Nicolae Ceaușescu a fost la Teheran de trei ori. Faptul spunea mult și multe. Nu trebuia să fii expert în problematica internațională pentru a aprecia că, în relațiile bilaterale, România era mai interesată comparativ cu Iranul să-și realizeze propriile deziderate prin obținerea unor avantaje certe și de durată.

Cu toate acestea, o evaluare globală a vizitei releva că evenimentul se situa preponderent pe teritoriul pozitiv al politicii externe românești.

Am prezentat toate aceste considerente exclusiv pentru relevarea unui mod gazetăresc de gândire, în condițiile specifice de atunci. Dacă am fi dispus de libertate, comentariile noastre ar fi fost mult mai interesante. Din păcate, ne desfășuram activitatea pe un teren foarte limitat și alunecos.

Data încheierii vizitei oficiale a șefului statului iranian – 25 februarie 1989 – a marcat finalul unei perioade relativ îndelungate a dialogurilor la nivel înalt găzduite de România. Din acel moment, cu excepția liderilor țărilor „socialiste”, ai Mozambicului și Afganistanului, n-a mai venit în România niciun șef de stat, nici măcar de anvergură regională. Consemnez această realitate pentru a reaminti că se întâmplase ceva deosebit de semnificativ în istoria „Epocii de Aur”. După ce vreme de două decenii (1965-1985) în medie, pe an, veneau la noi în vizite oficiale 10-12 șefi de stat din țări de pe toate continentele (tot atâtea prilejuri pentru adoptarea de decizii în sfera relațiilor bilaterale și de coordonare a acțiunilor pe arena mondială) astfel de contacte s-au rărit tot mai mult. Nu este dificil de identificat cauza principală. După venirea la putere a URSS a lui Mihail Gorbaciov a început un dublu proces: „comprimarea” considerabilă a interesului față de România care se afirmase până atunci ca un incontestabil factor dinamizator al politicii de independență, de dezarmare, de înlăturare a inechităților din lume, de consolidare a forțelor colaborării și păcii și, simultan, declanșarea unei acțiuni de izolare internațională a țării noastre.

Iată câți șefi de stat au mai venit în România de la începutul anului 1986 și până în februarie 1989.

• 1986: Președintele Republicii Liberia, Samuel Kunion Doe; Președintele Republicii Arabe Egipt, Muhammad Hosni Mubarak;
• 1987: Președintele Republicii Democrate Somalia, Mohamed-Siad Barré; Președintele Consiliului Suprem al Republicii Sudan, Ahmed Al-Mirghani; Președintele Republicii Democrate Etiopia, Mengistu Haile Mariam;
• 1988: Președintele Republicii Arabe Siriene, Hafez al Assad, Președintele Republicii Zair, Mareșal Mobutu Sésé Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga.

Asta a fost tot. Fără comentarii.