1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Nicio pauză când era vorba despre apărarea și promovarea „interesului național”

26 august – 1 septembrie

O AGENDĂ DE LUCRU DESFĂȘURATĂ DEPARTE DE OCHII LUMII. Dacă ar fi să ne luăm după informațiile apărute în presa autohtonă, tipărită și audiovizuală, ar rezulta că familia prezidențială a trecut, cu adevărat, la petrecerea concediului de odihnă. E adevărat, în acele zile, a crescut ponderea orelor de tratament medical și de relaxare la reședința din Snagov, însă, nu erau neglijate nici treburile partidului și statului, chiar dacă punctele înscrise pe agendă nu erau date publicității. Tot Lavinia Betea a „centralizat” informațiile referitoare la activitățile din spatele ușilor capitonate. Așa a rezultat următorul „tablou” (confirmat și de colegii care alcătuiau echipele de permanență):

„Sâmbătă, 26 august: ședință de lucru prezidată de Nicolae Ceaușescu pe tema realizării planului;

Luni, 28 august: două ședințe (una cu Tovarășul pe probleme nucleare, cealaltă cu Tovarășa, Bobu și Radu Constantin pe probleme de cadre).

Marți, 29 august: trei ședințe (teleconferință, probleme din chimie, noi măsuri pentru Congresul al XIV-lea).

Miercuri, 30 august: vizionarea machetelor noului centru civic.”

Se constată, deci, că, N.C. și E.C. nu puteau să rămână, fie și numai o singură zi, în afara „tumultului” vieții politice și economico-sociale. Liderul suprem nu-și permitea să rămână neinformat cu tot ceea ce se întâmpla mai important în țară și în restul lumii. Așadar, „aparatul funcționa permanent cu motorarele la turația maximă”. Între altele, pe baza indicațiilor se întocmeau instrucțiuni (Note) prin care se atrăgea atenția primului-ministru („vătaful-șef”) asupra a ceea ce avea de făcut prioritar, ca și cum acesta nu participase la tot felul de analize, de reuniuni conduse de N.C. și nu își notase conștiincios, demonstrativ, în carnețelul special, „prețioasele indicații”. Era o măsură de precauție a celor de la Cancelarie. Aveau permanent nevoie de dovezi că „își făceau datoria”. O asemenea Notă i-a fost expediată la 25 august 1989. O prezint pentru a oferi cititorului încă o probă a formalismului desăvârșit practicat de Cancelaria CC al PCR, la ordinul lui N.C.:

„• Guvernul, Consiliile de coordonare pe ramuri, conducerile ministerelor, centralelor industriale și întreprinderilor să acționeze cu întreaga răspundere pentru lichidarea stărilor de lucru negative existente, pentru o cât mai bună organizare și desfășurare a activității în acest domeniu, astfel încât, în cel mai scurt timp, toate capacitățile de producție să lucreze la parametrii proiectați.

• Până la 30 august a.c., ministerele economice și, în special, Ministerul Industriei Metalurgice, Ministerul Industriei Chimice și Petrochimice, Ministerul Industriei Construcției de Mașini să prezinte programe concrete de măsuri pe fiecare unitate, pe fiecare instalație (aceasta în numai cinci zile – T.B.), în vederea realizării tuturor indicatorilor tehnici aprobați la capacitățile industriale puse în funcțiune, astfel încât, până cel mai târziu la 15 octombrie, să fie recuperate toate rămânerile în urmă, existente în acest domeniu.
• Să se acorde o atenție deosebită intensificării acțiunilor privind înfăptuirea programelor de modernizare, de reducere a consumurilor, de ridicare a nivelului tehnic și calitativ al produselor (BI/SI, 3 ex.).

CANCELARIA CC AL PCR”

Cred că cititorul s-a lămurit și de data aceasta. Cam așa arătau „Notele” trimise lui Constantin Dăscălescu, conform indicațiilor șefului suprem. Pe verticala ierarhică, de „sus” în „jos”, se proceda aidoma. Se dorea ca „pusul pe jar” să fie o operațiune derulată fără întrerupere. Totodată, pretutindeni exista cineva „la pândă”.

În memoriile sale, Silviu Curticeanu a prezentat, pe larg, modul de lucru al lui N.C. în vara anului 1989, mod care a influențat puternic calitatea acțiunilor lui pe plan intern și internațional. În legătură cu sursele de documentare, de fundamentare a deciziilor șeful Cancelariei CC al PCR nota:

„Citește (N.C.) orice material, mai ales pe diagonală. Zice acum una și mâine alta, nu mai este stăpân nici măcar pe propriul său program, lăsând ca acesta să fie încropit de mine din vorbele lui aruncate la întâmplare, pe unde vrei și pe unde nu vrei, în ședințe, ce nu se mai termină, în mașină, la un dineu, în pauza unor convorbiri internaționale, pe scări, la telefon sau, mai știu eu?, pe unde și prin ce mijloace, cere un studiu, o analiză, un raport, după cum o problemă sau alta îi trece prin cap, fixează termene scurte pentru elaborarea lor și pretinde ca, în raport de vorbele lui, spuse nu de puține ori la vreme de mânie, să stabilesc programul zilnic. Mă întreabă des: «Curticeanu, ce facem azi?». (…) Tot mai des, în ultimul timp, nu citea materialele, le răsfoia doar prin ședințe și, dacă lucrurile ieșeau prost, se răzbuna pe mine zicând, dimpreună cu soția lui, că eu nu le dau lucrările la timp (…). Dacă nu are timp sau chef îmi lasă mie plăcerea de a comunica miniștrilor observațiile sale pentru ca aceștia să aibă ocazia să mă înjure, e drept nu fără temei, în primul rând, pe mine. Dacă observațiile le face direct Ceaușescu «în particular» sau în ședințe, atunci, mulți dintre cei vizați le și notează, nu mă mai înjură în gura mare pe mine, ci, probabil, dacă nu le este frică și de umbra lui, «în gând, pe el».”.

Cu toate că memoriile lui Silviu Curticeanu au grad foarte înalt de credibilitate, nu exclud posibilitatea ca, în unele aprecieri, să exagereze, să vorbească „pro domo”, dar, dacă avem în vedere stenogramele și, mai ales, rezultatele înregistrate în cele mai diferite domenii de activitate, apare foarte clar că tabloul pe care l-a conturat explică, în foarte mare măsură, ceea ce a fost dat să trăiască majoritatea populației țării, mai ales în perioada care face obiectul serialului de față.

PRIORITĂȚI ȘI SECVENȚIALITĂȚI. Cu o operativitate incredibilă, ideile pe care N.C. le emitea prin „cureaua de transmisie” reprezentată de Silviu Curticeanu, ajungeau la Secția de Propagandă și Presă și, de aici, sub o formă sau alta, în redacțiile presei tipărite și audio-vizuale. Și în această privință se instituise o anumită ordine de prioritate din care decurgea și secvențialitatea acțiunilor. Evident, ca o consecință a faptului că instrumentul cel mai îndemână, care putea, în mod obiectiv, să acționeze imediat, a fost Radioteleviziunea. Noi eram primii informați despre ceea ce urma să se facă în toate domeniile și la toate nivelurile în urma discuțiilor lui N.C. cu grupul restrâns de colaboratori apropiați.

După 23 August 1989, principalele indicații vizau intensificarea la maximum a campaniei intitulate „Planul pe întregul an, îndeplinit până la Congresul al XIV-lea al PCR”. Ni s-a cerut ca, începând chiar cu Telejurnalul din seara zilei de 24 august să avem o rubrică specială cu menționarea clară a respectivei lozinci.

„Indicația” venise pe la amiază, așa că am avut posibilitatea să trimitem două echipe la întreprinderi „cu foc continuu”, una în Capitală și alta la Ploiești (să fie cât mai aproape pentru a realiza reportajele aferente). Echipele au fost conduse de doi ziariști experimentați Ion Ciuchi și Ilie Mircescu. Prin urmare, nu-mi făceam griji în privința difuzării rubricii comandate. Simultan, am vorbit cu toți corespondenții pentru a pleca – și ei – „pe teren” în vederea acoperirii „necesarului” în zilele următoare.

Practic, nu era nimic deosebit în funcționarea acestui mecanism redacțional. Ceea ce mi-au comunicat, însă, colegii implicați, atât  din redacția centrală, cât și corespondenții din județe, completa semnificativ informațiile referitoare la creșterea numărului de dificultăți în „racolarea” unor interlocutori dispuși să răspundă „comenzii sociale”. Mi s-a spus că în întreprinderi atmosfera era tot mai tensionată. Ca și în alte împrejurări, am avut dovezi suplimentare când am consultat – peste ani – Arhiva CNSAS.

Din tot ceea ce s-a constatat, în vara anului 1989, sentimentele dominante, în țară, se concentrau în speranța că, în sfârșit, după achitarea, în avans, a datoriei externe se vor adopta măsuri substanțiale și urgente de ameliorare a condițiilor de viață, dar spre deosebire de ZILELE NAȚIONALE precedente, atmosfera sărbătorească ajunsese aproape de ZERO. În rândurile majorității populației, individualismul (nevoia de a te descurca pe cont propriu, cu orice preț și cu orice mijloace) avea câștig de cauză în raport cu orice altă trăsătură de caracter. Solidaritatea, care ar fi permis declanșarea unei mișcări de masă antisistem și antiregim, strict necesară pentru împlinirea speranței era, însă, în mare suferință. Deziluziile deveniseră – în bună măsură – resemnări, fie și numai în planul posibilității de a se produce mult dorita schimbare. În acea perioadă, nici în țările din jur nu se înregistra la limita de sus o situație – cu adevărat – revoluționară, premergătoare unor inerente transformări fundamentale, astfel încât să apară „modele” demne de urmat. Dimpotrivă, recursul la acte represive cum au fost cele din statele baltice sau Georgia (din componența, de atunci, a URSS), precum și din China nu era de natură a încuraja nici măcar firave acțiuni de protest, aici, pe tărâmul mioritic.

În aceste circumstanțe, Nicolae Ceaușescu a apreciat că – punând un accent mai puternic pe „coarda patriotică”, prin relevarea momentelor mărețe din istoria națională (cele care „au unit poporul, contra năvălitorilor și împilatorilor”) – va reuși să reînvie atmosfera din august 1968, aceea care l-a propulsat spre puterea absolută.