10 – 16 iunie
„CONFISCAREA” POETULUI NAȚIONAL. De la începutul lunii iunie 1989, presa a deschis seria informațiilor din țară și din străinătate referitoare la marcarea a 100 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Treptat, zi de zi, numărul informațiilor, dar și al articolelor comemorative creștea, astfel încât atinsese apogeul la 13 iunie (deși ziua în care a murit poetul național a fost 15 iunie 1889) prin Simpozionul Național Omagial găzduit de Ateneul Român.
Dacă s-ar strânge într-un volum tot ceea ce a apărut în cotidianele centrale în legătură cu Centenarul eminescian ar rezulta o uriașă operă de critică și istorie literară, „construită” astfel încât să ofere permanent posibilitatea formulării unor trimiteri la „prezentul socialist” și „viitorul comunist” al „Dulcei Românii”.
Tonul l-a dat Mesajul adresat de Nicolae Ceaușescu participanților la principala manifestare comemorativă, cea de la Ateneu:
„Simpozionul omagial prin care oamenii de știință și de cultură cinstesc memoria poetului național, Mihai Eminescu, constituie un puternic imbold pentru toți creatorii de literatură și artă din țara noastră de a-și pune întreaga lor creație – urmând strălucitul exemplu al marelui lor înaintaș – în slujba poporului, a dezvoltării cuceririlor sale revoluționare, a făuririi socialismului și comunismului, a ridicării României pe trepte tot mai înalte de civilizație și progres”.
Aceste aprecieri au fost întărite cu citate din opera lui Mihai Eminescu, citate „îmbinate” corespunzător pentru a se pricepe bine ceea ce dorea să exprime liderul suprem:
„Cât de minunat sună și astăzi genialele versuri din poezia «La steaua»: «La steaua care-a răsări/E-o cale atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă».
În opera lui Eminescu și-au găsit o nemuritoare oglindire paginile cele mai glorioase ale istoriei naționale, profundul patriotism al poporului român, gata să-și apere cu orice sacrificiu viața demnă și libertatea. Cât de minunat răsună cuvintele pline de demnitate prin care Mircea cel Mare (nu mai era „cel Bătrân” – T.B.) afirma – în «Scrisoarea a III-a» – hotărârea poporului român de a-și apăra libertatea și independența! «Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul/Și de-aceea, tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este!»”.
O foarte mare surpriză a produs readucerea în atenție a „Doinei”, interzisă decenii la rând:
„Neîndurătoare, dar profund îndreptățite, izvorâte din cel mai curat patriotism, răsună versurile sale din «Doina”: «Cine-a îndrăgit străinii/Mânca-i-ar inima câinii,/Mânca-i-ar casa pustia,/Și neamul nemernicia!»”.
Trimiterea era mai mult decât străvezie. N.C. însă s-a oprit aici cu aluzia. În acele momente nici nu era nevoie de mai mult. În schimb, i s-a părut că o altă temă se cere – și ea – ilustrată adecvat.
„Opera lui Eminescu a dat expresie marilor lupte sociale, încrederii în rolul proletariatului, al muncitorimii, pe care a chemat-o – prin versurile sale devenite legendare, din poezia «Împărat și proletar» – la luptă unită împotriva vechii orânduiri: «Zdrobiți orânduala, cea crudă și nedreaptă,/Ce lumea o împarte între mizeri și bogați!/Arunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă,/Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,/Egală fiecare, și să trăim ca frați!».
Cât de profund legată de creația lui Eminescu, de prezentul și viitorul țării noastre, cât de luminoasă și înălțătoare se arată dragostea lui pentru pământul patriei! «Ce-ți doresc eu ție, dulce Rom/nie./Țara mea de glorii, țara mea de dor?/Brațele nervoase, arma de tărie,/La trecutu-ți mare, mare viitor… Dulce Românie, asta ți-o doresc»”.
Pentru a nu lăsa loc ambiguităților, confuziilor, Mesajul s-a încheiat astfel:
„Cinstind memoria lui Mihai Eminescu, să facem totul pentru a asigura înfăptuirea neabătută a programului partidului de construcție socialistă, pentru înflorirea continuă a artei, a culturii românești, pentru sporirea forței sale educative, a mesajului său profund umanist, revoluționar, să creăm și să dăm poporului noi și valoroase opere care să slujească progresului și înălțării patriei, ridicării conștiinței socialiste, dezvoltării înaltelor trăsături ale omului nou, înaintat, făuritor conștient al celei mai drepte și umane societăți, al visului de aur al omenirii – comunismul!”.
Mai precizez că Mesajul a fost citit de Emil Bobu, care a găsit „tonul cel mai potrivit” pentru a recita un text pe care îl înțelegea „din când în când”.
JUMĂTĂȚILE DE MĂSURĂ ERAU EXCLUSE. Lucrările Simpozionului au fost prezentate în presa centrală pe două pagini de ziar format mare. Se pot „broda” multe considerații și considerente în legătură cu tot ceea ce s-a spus „pe ansamblu” și cu fiecare comunicare în parte. Din motive de ordin „tipografic” (publicistic) sunt convins că mai bine decât mine a făcut-o, într-o manieră sintetică, Valeriu Râpeanu, la solicitarea gazetarilor care au lucrat exemplar, zi de zi, în 2009, la reconstituirea evenimentelor din 1989 prin apariția unui ziar intitulat „Scânteia” (la acest proiect de amploare m-am mai referit și mă voi mai referi).
Valeriu Râpeanu a fost, în anii 1970-1972, vicepreședinte al Radioteleviziunii Române. L-am cunoscut relativ bine în perioada respectivă, deși el răspundea de un alt compartiment, cel cultural-artistic; competența lui era în afara oricărei discuții. Se săturase, însă, de rolul pe care îl îndeplinea (mai ales în condițiile „minirevoluției” culturale) și a manevrat în așa fel încât a plecat de la RTV și a devenit directorul prestigioasei edituri „Eminescu”.
Ceea ce a scris el despre Simpozion mă scutește de a mă înhăma la o asemenea operațiune gazetărească:
„S-a crezut că vor participa la această sesiune Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu. A fost un zvon. În orice caz, s-a citit o scrisoare din partea lui Nicolae Ceaușescu. Au vorbit Suzana Gâdea, președintele Consiliului Culurii, D.R. Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor, Dumitru Ghișe, președintele Academiei de Științe Sociale și Politice, Ion Dodu Bălan, critic, Constantin Ciopraga, profesor universitar la Iași, Eugen Todoran, care era profesor universitar la Timișoara, Hajdu Gezo, scriitor de la Târgu Mureș, poetul Cezar Baltag. La sfârșit, i s-a trimis o scrisoare lui Ceaușescu, prin care i se mulțumea și era omagiat pentru acest eveniment, așa cum se obișnuia în astfel de ocazii. Ceea ce a uimit pe cei prezenți în sală, și schiar discutam acest lucru cu prietenul meu, criticul Zigu Ornea, este faptul că nu a fost chemată să vorbească doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga, cel mai important eminescolog din acea vreme și care nu a fost invitată nici în prezidiu. Singura explicație pe care aș putea-o da este că nu era agreată de forurile superioare”.
Tot în „Scânteia” din 2009 s-a reamintit că, la 15 iunie 1989, mii și mii de oameni au mers la mormântul poetului, unde au depus flori. Profesorul Râpeanu și-a mai amintit:
„Mai important decât depunerile oficiale este faptul că la cimitirul Bellu, indiferent de structura politico-socială a țării, de 15 ianuarie și 15 iunie, anonimi vin și depun flori. Acest lucru s-a întâmplat și în anul 1989”.
Eminescologul Nicolae Georgescu a mai declarat pentru aceeași „Scânteie” că, în 1989, de Centenar:
„Am asistat la un fenomen popular extraordinar. A fost o mare răbufnire cum nu s-a mai văzut. E extraordinar ce s-a întâmplat la Cimitirul Bellu. Timp de trei zile au venit copii, tineri, adulți, unii de vârste înaintate, din toate coluțurile țării. Zeci de mii de flori au fost depuse pe mormântul lui Eminescu. Comemorarea a fost spontană, nu a putut fi controlată și a avut loc în toată țara. În acea zi, Eminescu a fost omagiat ca erou național, nu numai ca poet național”.
Avem nevoie să ne reamintim de astfel de lucruri. Citind articolul, pe lingă ce s-a spus și scris despre Eminescu mi-am reamintit și de citi a mari oameni de cultură din acea vreme.