1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Nu aduce anul ce aduce ceasul, dar – nu totdeauna – cu vești bune

30 octombrie – 5 noiembrie

TELEVIZIUNEA – VÂRF DE LANCE. Într-un episod anterior, am amintit despre Nota remisă de RTV conducerii partidului referitoare la reflectarea în emisiuni a lucrărilor Congresului al XIV-lea al PCR. Directorul general adjunct „pe partea tehnică”, dr. ing. Nicolae Stanciu, a avut o idee grozavă: să adauge un fragment cu precizarea că „acoperirea” unui eveniment de o asemenea anvergură impunea și o anumită îmbunătățire a dotării cu diverse echipamente performante, în întregime pentru emisiuni color. Evident, acestea se puteau procura doar din import. Sigur, la mijloc era o „mică șmecherie”. Practic, chiar dacă se aprobau sumele necesare în valută nu mai era timp (până la Congres) să se desfășoare toate operațiunile de contractare și livrare a echipamentelor solicitate. Dar exista o undă de speranță că – odată obținută aprobarea – lucrurile aveau să „curgă” de la sine.

Aprobarea a venit foarte repede și în acest mod a fost posibil să se avanseze pe „calea modernizării tehnice” a Televiziunii, e drept, în perioada… postdecembristă.

Din păcate, însă, în răspunsul primit se cerea ca în toate zilele de desfășurare a Congresului (date fiind dimensiunile programului TVR) să se difuzeze exclusiv emisiuni consacrate „istoricului eveniment”. Singurele depășiri de program erau admise pentru transmisiile în direct.

Degeaba a pledat directorul general, Constantin Petre, în favoarea menținerii unor emisiuni ceva mai „comestibile”. Vorbea la pereți. Cine îndrăznea să comenteze (măcar) deciziile Cuplului prezidențial?

Unele restricții au fost impuse și Telejurnalului. În zilele cu pricina să nu mai difuzăm informații de peste hotare, cu excepția ecourilor pozitive privind lucrările Congresului. Numai în cazuri excepționale se putea aproba includerea unor informații din străinătate. Cât privește buletinul meteo (așteptat, cu adevărat, de telespectatori), ni s-a cerut să-l reducem la sub un minut.

Am mai constatat că, simultan cu măsurile amintite, s-a întărit supravegherea „operativă de ordin militar”. În Redacție a venit un cetățean (civil) care s-a recomandat „colonel Gheorghe Vărzaru”. Era însoțit de ofițerul de Securitate „arondat” la RTV, așa că nu i-am cerut să se legitimeze, cum a fost primul meu impuls. S-a interesat de măsurile pe care le-am luat în spiritul amintitului Plan al DSS. Mi-a promis că va veni mai des, asigurându-mă că – sub supravegherea lui – suntem bine protejați în „desfășurarea importantei activități a Redacției de actualități”.

Voi mai avea ceva de povestit despre colonelul Vărzaru, însă, până atunci, cred că este potrivit să mă refer la progresele înregistrate în utilizarea mijloacelor tehnice mai performante pentru transmiterea emisiunilor color.

PAL SAU SECAM. Însăși introducerea televiziunii color în România a reprezentat o odisee demnă de cunoscut și de reținut de publicul larg, deoarece este tipică pentru modul în care, în anumite împrejurări, se adoptau deciziile la cel mai înalt nivel. Publicistul Alexandru Matei a cercetat respectivul subiect (s-a consultat și cu mine) și a scris, aplicat, despre multe momente-cheie din evoluția și involuția TVR. Din ceea ce a reușit să reconstituie, am încercat să alcătuiesc o sinteză pe care o supun atenției cititorului.

Despre televiziunea în culori este suficient să spunem că avea o miză politică dată de competiția acerbă între un sistem de codare PAL, vest-german, și unul SECAM, francez, aparent inferior celui dintâi, dar pe care generalul de Gaulle încerca să-l impună pe cale diplomatică, prin asocierea cu industria telecomunicațiilor din URSS (care a adoptat sistemul SECAM). Această competiție începuse în anii ʼ60. Din inițiativa conducerii TVR, ing. Dimitrie Caminschi a fost trimis în delegație, în 1965, la Paris, pentru „a lua pulsul” de pe piața echipamentelor color de televiziune. La revenirea în țară, a raportat că SECAM a fost aprobat în Franța împotriva opiniei tehnicienilor care preferau PAL; puțini specialiști au spus că „SECAM este mai indicat pentru țările subdezvoltate”. În 1966, comisii din țările europene s-au întâlnit pentru a delibera la Viena. Din 45 de delegații. 23 s-au pronunțat pentru SECAM, 12 au ales PAL și 6 – NTSC (sistemul american). România, prin vice-premierul Gheorghe Gaston Marin, a propus un proiect de recomandare concurent cu cel al URSS, prin care țările nu erau obligate să adopte un sistem sau altul. În 1967, inginerii români au ajuns la concluzia că adoptarea sistemului PAL era mai convenabilă din toate punctele de vedere comparativ cu SECAM. Ei fuseseră în vizite de specializare, vizite care au devenit, la sfârșitul anilor ʼ60, un obicei și subiectul unei emisiuni realizate de Alexandru Stark Ce-ați făcut la Paris? Într-un document din 1969 se preciza că toate televiziunile din Europa se deciseseră pentru unul dintre cele două sisteme aflate în competiție; România și Cehoslovacia au amânat decizia. Țările din Est optaseră pentru SECAM, cu excepția Iugoslaviei. Se propunea demararea procesului de trecere de la alb-negru, astfel încât din 1974-1975 să se poată transmite exclusiv color.

În martie 1970, imediat după a treia ediție a „Cerbului de Aur”, a avut loc loc o largă discuție publicată în paginile Contemporanului discuție desfășurată sub titlul. „Perfecționarea continuă a programelor televiziunii”. A fost abordată – cu acel prilej – tema trecerii la emisiile color. La dispoziția decidenților au fost puse statistici care arătau că toate țările europene au început să implementeze noua tehnică. În 1976, numai Albania și România nu-și aleseseră sistemul emisie. În 1978, Albania optase pentru SECAM. Așa se face că am rămas singurii care continuam să transmitem alb-negru.

În 1979, o Notă de fundamentare a prezentat problemele grave cu care se confrunta TVR. Se solicita mărirea capacității de producție a Centrului de Televiziune cu 50%, ca o cerință ce decurgea din creșterea volumului de program. Sediul exploatat începând cu 1968 (din strada Molière) era pregătit pentru 50 de ore de emisie săptămânal, dar se transmiteau 100.

Se propunea lărgirea ariei de acoperire cu Programul II la 50% din teritoriul național până în 1985, începând cu orașele de la graniță (Timișoara, Iași, Constanța, Cluj-Napoca, Oradea, Suceava, Arad în primul rând). În continuare, Programul II era recepționat doar prin releul de pe Casa Scânteii, pe o arie din jurul Bucureștiului, în condițiile în care programele televiziunilor din țările vecine se diversificaseră și aveau „bătaie lungă”. Pentru 1981-1985 se prevedea majorarea volumului de emisii la 140 de ore (74 pentru programul I și 66 pentru programul II) săptămânal, din care zece să fie alocate naționalităților conlocuitoare.

Era, deci, imperios necesar să se construiască un nou sediu, să se separe producția de emisie, să se concentreze Redacția noastră de actualități într-un singur complex, să se îmbunătățească dotarea tehnică pentru înregistrare magnetică, să se creeze spații pentru filmotecă și videotecă, să se amenajeze o cantină-restaurant.

În centrul proiectelor de extindere și de modernizare s-a aflat procesul de trecere rapidă la televiziunea color. Întrucât Cuplul prezidențial dorea să fie prezent cât mai mult timp pe micul ecran, a considerat că nu este bine să se înfățișeze publicului doar în alb/negru, ci în culori cât mai favorabile. Cum se știe, decizia de a se achiziționa echipamentele a înclinat, până la urmă, în facoarea SECAM. Unul dintre cele mai puternice argumente a fost că importul costa mai puțin comparativ cu sistemul PAL, dar esențială a fost înțelegerea politică la nivel înalt româno-franceză.