23-29 octombrie
INVENTAR DE IDEI DIN DOSARE RELICVĂ. Expunerea liderului suprem la Plenara lărgită a CC al PCR – adoptată ca document programatic al întregului partid și întregului popor – a prilejuit, în esență, o reluare a unor teme pe care N.C. le-a prezentat și comentat în public, deseori, în zilele, săptămânile și lunile care trecuseră din anul 1989. Cum am mai remarcat, nu a adus în atenție idei noi, ci doar, pe alocuri, le-a nuanțat prin accentele puse în spirit predominant polemic. Nu-mi pot propune o redare exhaustivă a Expunerii, ci doar să aduc unele argumente în susținerea considerațiilor introductive din episodul de față, începând cu următorul fragment:
„Socialismul și-a demonstrat forța și superioritatea, ca orânduirea socială cea mai dreaptă și umană din câte a cunoscut omenirea până acum. Chiar și în țările capitaliste există partide socialiste care au reușit să facă reforme, adică să naționalizeze diverse servicii publice și ramuri economice, dar nu au dus la înlăturarea orânduirii nejuste și nedrepte. Este o necesitate vitală să se accentueze activitatea ideologică și politico-educativă pentru a demonstra științific că numai și numai socialismul reprezintă viitorul luminos de bunăstare și fericire și că victoria mondială a socialismului este de neînlăturat.”
În continuare, a criticat „așa-zisa economie de piață”, considerând că tot ceea ce se realizează în socialism are drept scop „dezvoltarea generală a țării, ridicarea nivelului de trai, material și spiritual, al poporului”. A insistat, încă o dată, asupra faptului că se cere mai bine înțeles de întregul popor, de întregul tineret, că socialismul este o orânduire cu totul nouă față de celelalte orânduiri, mai ales față de capitalism „unde asuprirea socială și națională constituie, de fapt, adevărata realitate dintotdeauna și de astăzi”.
Aserțiunile pe aceste teme au continuat zeci de minute, fiind însoțite de obișnuitele aplauze și ovații. Participanții au optat, cu precădere, pentru scandarea „Ceaușescu – eroism, România – comunism”.
Dându-și, probabil, seama că a pedalat prea mult pe tema virtuților socialismului, a ținut să se refere – în treacăt – și la unele „deficiențe” ale noii orânduiri, dar și-a revenit repede pentru a sublinia, mai apăsat:
„Trebuie combătută ideea economiei de piață care înseamnă a lăsa la voia întâmplării dezvoltarea economiei naționale și asigurarea bunei aprovizionări a poporului cu tot ceea ce este necesar pentru o viață demnă. Economia de piață înseamnă a da frâu speculanților, a deschide calea înrăutățirii nivelului de trai al poporului.”
Nu este greu de imaginat ce impresie au făcut toate aceste afirmații în rândurile celor prezenți la Plenară, ale telespectatorilor, ale radioascultătorilor, ale cititorilor ziarelor, cunoscători ai realităților, ai cauzelor de fond și de durată ale situației în care se zbătea populația României. Fenomene precum „specula” își aveau sorgintea, în România, nu în „economia de piață”, ci în penuria endemică de produse strict necesare supraviețuirii, penurie provocată tocmai de ceea ce reprezenta „consolidarea orânduirii socialiste”. Apoi, nu puțini erau cei care știau perfect, prin propriile constatări, adevăratele stări de fapt din statele capitaliste, nivelul de trai incomparabil mai ridicat al majorității populației în raport nu numai cu țara noastră, ci și cu toate componentele „sistemului socialist mondial”. Apoi a remarcat:
„Este bine cunoscut că în mai multe rânduri și la mai multe Congrese ale partidului, după 1965, am subliniat faptul că dacă nu vom asigura dezvoltarea forțelor de producție și repartizarea lor judicioasă pe teritoriu și alocarea unei părți însemnate din venitul național pentru dezvoltare, atunci vom condamna România la rămânere în urmă, la înapoiere pentru o lungă perioadă de timp. Trebuie să spunem cu toată tăria, pe baza realităților, că viața a demonstrat cu putere justețea politicii partidului nostru de dezvoltare puternică a industriei, a agriculturii, a forțelor de producție pe baza celor mai noi cuceriri ale științei și tehnicii, că numai și numai pe această bază s-au putut obține marile realizări în dezvoltarea generală a țării”.
Una dintre concluziile majore ale Expunerii a fost formulată astfel:
„Punând în evidență marile realizări obținute de poporul român în construcția socialistă, este necesar să subliniem rolul istoric al Congresului al IX-lea al Partidului Comunist Român, care a pus capăt politicii de ploconire față de tot ceea ce este străin, șablonismulului, conservatorismului, concepției «modelului unic» în construcția socialistă, copierii mecanice a ceea ce se face în alte țări și a redat partidului, poporului, sentimentul demnitării, al încrederii în forțele proprii, subliniind necesitatea aplicării neabătute a principiilor socialismului științific, a legilor obiective corespunzător condițiilor din țara noastră”.
COSMETIZAREA PREZENTULUI PRIN PERMANENTA TRIMITERE LA TRECUT. Multă lume, din țară și străinătate, a fost frapată de insistența cu care Nicolae Ceaușescu revenea, chiar și în Expunerea la Plenara lărgită, la „învățămintele istoriei”. În acest sens s-au avansat numeroase ipoteze. Era, însă, un exercițiu inutil de vreme ce Tovarășul a dat explicația de rigoare sub forma predilectă a „indicațiilor”, fără drept la apel.
„Pentru a înțelege cât mai bine stadiul actual al dezvoltării societății socialiste românești este necesar să punem permanent în evidență întreaga dezvoltare a poporului român, să acordăm o atenție deosebită cunoașterii istoriei, a luptei poporului nostru pentru formarea sa, pentru formarea națiunii, a statului național unitar, a limbii și culturii române.
În activitatea ideologică, politico-educativă științele istorice trebuie să ocupe un loc mai important pentru că numai prin înțelegerea științifică pe baza adevărurilor istorice, a trecutului și a luptei poporului nostru vom înțelege mai bine cum s-a format, la ce nivel de dezvoltare a ajuns poporul nostru, ce a însemnat în istoria sa trecerea pe calea socialismului și făurirea cu succes a socialismului.
Întregul popor și îndeosebi tineretul trebuie să înțeleagă bine că de mai bine de 2.000 de ani înaintașii noștri, oamenii cei mai iubiți, poporul însuși, adevăratul făuritor al istoriei au dus lupte grele cu mari sacrificii, dar au avut în vedere întotdeauna atât trecutul și prezentul, dar și viitorul poporului, al țării noastre și au făcut totul, și-au dat chiar viața, pentru asigurarea unui viitor luminos.
Este bine să se înțeleagă că cei mai înaintați oameni din rândul poporului nostru, masele largi populare, nu s-au gândit niciodată să părăsească pământul unde s-au născut, unde au trăit strămoșii lor și unde trebuie să trăiască urmașii urmașilor întodauna. Poporul nostru s-a născut și dezvoltat pe aceste meleaguri și trebuie respinse cu fermitate unele teze ale unor pretinși istorici care încearcă să falsifice adevărul și realitatea, dăunând și popoarelor lor și colaborării și prieteniei.
Subliniez toate acestea pentru că în activitatea ideologică, teoretică, politico-educativă de formare a omului nou, istoria trebuie să aibă permanent un rol de importanță deosebită. Numai așa vom făuri buni constructori ai socialismului și comunismului în România”.
Era clar: declanșarea și amplificarea unor polemici pe teme istorice reprezentau, pentru N.C., modalitatea cea mai cea mai facilă, dar și în același timp, cea mai „eficientă” de a fi perceput, în primul rând de majoritatea locuitorilor țării, drept principalul apărător și promotor al intereselor naționale. Avem – și în acest sens – antecedente cât se poate de concludente.
Înconjurat de tot felul de obedienți din rândurile istoricilor, N.C. s-a lansat – după ce a dobândit întreaga putere – în tot felul de expuneri publice pe teme ale trecutului, ceea ce l-a pus deseori în „opoziție” cu propriile susțineri anterioare.
Una dintre preocupările lui principale consta în prezentarea de dovezi referitoare la legitimitatea națională a PCR. Nici în această privință N.C. nu era „un deschizător de drum” (sau de „drumuri”), așa cum se autocaracteriza și așa cum îl prezentau propagandiștii „de serviciu”. Bunăoară, la Conferința Națională a PCR din octombrie 1945, deținătorul funcției supreme, Gheorghe Gheorghiu-Dej – care a prezentat Raportul principal… și (să vezi și să nu crezi!) Ana Pauker – care a prezentat Raportul privind proiectul de Statut – s-au referit la tradițiile poporului român, la Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan, la Mișcarea Revoluționară a lui Tudor Vladimirescu, la Revoluția din 1848 și la alte momente istorice fundamentale, apreciate ca precursoare firești ale viziunii și acțiunilor comuniștilor din România. Sigur, se poate discuta pe tema sincerituății unor astfel de aprecieri. Dar mă refer doar la faptul „brut” privind prezentarea acestuia în spațiul public. La rândul lui, Lucrețiu Pătrășcanu a publicat interesante studii istorice – „Un veac de frământări sociale” și „Sub trei dictaturi” în care a abordat, coerent, sintetic, amintitele evenimente istorice.
În acest context, întrebarea fundamentală ar putea fi formulată astfel: există temeiuri pentru a se considera că PCR (mă rog, PCdR până în octombrie 1945 pentru a respecta denumirea oficială) a preluat și a dus mai departe aspirații de secole ale poporului sau măcar pe care, în atmosfera încinsă din anul 2024, orice tentative de reașezare a adevărului istoric în drepturile lui firești provoacă reacții pasionale, extremiste și la „stânga” și la „dreapta”? Prin urmare, nu m-am ferit și nu mă feresc să pun (să repun) în circulație documente clarificatoare, care constituie tocmai părți componente ale unui răspuns concret. O voi face și în mai multe episoade viitoare.
Lasă un răspuns