1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. O competiție tot mai acerbă cu propria neputință

4  – 10 martie

FRECVENȚĂ ȘI PONDERE. În seria analizelor desfășurate, uneori, de trei-patru ori pe zi la „săliță”, preocupările impuse de evoluțiile externe au căpătat o tot mai mare frecvență și o pondere în creștere continuă. Așa s-a întâmplat și vineri, 10 martie 1989, când s-au „combinat” comentarea veștilor de peste hotare cu examinarea situației exporturilor în strânsă legătură cu dinamica prețurilor pe piețele internaționale, cu aplecarea predilectă asupra posibilităților de mărire a livrărilor de produse românești către parteneri din țări de pe toate continentele. Nu voi insista – de această dată – asupra elementelor de natură pur economică, fie și numai a celor de politică economică. Mai important, în contextul evocat, apar teme de politică internațională care, până nu demult, își găseau rezolvările cu notabila contribuție a lui Nicolae Ceaușescu.

Între alte numeroase evaluări a fost și aceea referitoare la ponderea și influența grupurilor devotate „cauzei socialismului” din partidele conducătoare ale țărilor „frățești”. O atenție specială s-a acordat noului lider polonez Mieczysław Rakowski, fost redactor-șef al jurnalului Polityka; o perioadă avea reputația unui comunist reformist, dar credincios idealurilor partidului său, PMUP. Bunăoară, el a dat numeroase declarații împotriva Sindicatului Solidarność în anii ʼ80 și a participat la instituirea Legii marțiale. În discursul rostit la instalarea noului Guvern, Rakowski a făcut următoarele precizări, care au produs o mare confuzie la București:

„Reformele noastre economice și politice au multe în comun cu perestroika. […] Dacă sovieticii vor eșua în cele din urmă și dacă agitația și tensiunea politică vor declanșa neliniște, haos și amenințare la adresa socialismului, credibilitatea reconstrucției sovietice – care este atât de benefică pentru Polonia, Europa și întreaga lume – ar suferi daune considerabile. Aceasta să fie învățătură de minte pentru oricine care, din pricina unei viziuni limitate, ar picta sloganuri anticomuniste sau ar acorda interviuri în care să spună că semnarea oricărei înțelegeri reprezintă o condamnare la moarte a socialismului”.

Rakowski mai considera că sistemul era reformabil și că schimbările ar urma să se desfășoare sub controlul strict al partidului. El vorbea doar despre „o deschidere a socialismului”. Lucrurile, însă, au evoluat rapid. Rakowski a fost, însă, nevoit să se adapteze schimbărilor. Din momentul în care negocierile avansau spre definirea modalităților practice, organizaționale prin care nomenclatura accepta să părăsească parțial puterea, Rakowski a încercat să imprime un curs de liberalizare a sistemului după modelul perestroikăi. Opoziția își propunea, însă, altceva, și anume înlăturarea totală a regimului. Unii comuniști credeau că pot menține sistemul totalitar doar cu unele modificări cosmetice. Alții considerau că orice infuzie de democrație va duce inevitabil la lichidarea socialismului în Polonia.

Toate aceste evoluții au fost aduse la cunoștința lui Nicolae Ceaușescu în timp real, inclusiv prin notele trimise operativ de Ambasada României la Varșovia. De aici, temeiul preocupărilor lui prioritare față de ceea ce se întâmpla în „sistemul mondial socialist”, în special în URSS, Polonia și Ungaria.

EFECTUL DE DOMINO. Liderul român continua să nutrească speranța că, în partidele comuniste din țările menționate, se vor găsi suficiente forțe care să pună stavilă cursului spre reinstaurarea capitalismului. Evident, se amăgea în toate aceste cazuri, deoarece ignora în bună măsură evenimente din trecutul relativ recent. În Uniunea Sovietică, fisura a apărut încă din 1956, odată cu Raportul secret al lui Nikita Hrusciov prezentat la Congresul al XX-lea al PCUS. În același an, comuniștii polonezi l-au readus la conducere pe Władysław Gomułka, cu un program radical de liberalizare a economiei. În Ungaria, Janos Kadar a anunțat oficial, în 1961, că PMSU nu se mai călăuzește după unele precepte marxist-leninisto-staliniste referitoare în special la dezvoltarea economiei.

După 1985, dar mai ales după 1987, liderii comuniști maghiari au invocat transformările din URSS drept baza ideologică a acțiunilor lor reformatoare. O asemenea orientare avea drept scop apărarea de eventualele acuzații care ar fi putut veni de la Moscova. Cum, însă, reacțiile de le Kremlin au fost mai degrabă pozitive, procesul inițiat de gruparea reformistă din PMSU a căpătat curaj și a forțat nota, renunțând în mare măsură la politica pașilor mărunți pe care o promovase Janos Kadar.

Aceste mutații au fost analizate pe larg de Stelian Tănase în cartea sa „Căderea regimurilor comuniste”, pornind de la considerațiile reputatului politolog francez Pierre Kude, care remarca următoarele:

„Tranziția maghiară s-a efectuat printr-un proces de etape minuscule, fiecare dintre acestea nu a adus decât retușuri limitate și prudente inovațiilor deja dobândite. Înainte de toate, gradualismul este ceea ce deosebește tranziția maghiară de schimbările survenite în vecinătate (…). Marile manifestații aveau când un caracter comemorativ (de exemplu, funeraliile martirilor din 1956 și din iunie 1989), când, simbolic s-a exprimat solidaritatea cu dizidenții și opozanții din alte țări (inclusiv din România). Dincolo de acest caracter pașnic și gradualist, tranziția maghiară a fost, totodată legală, ca să nu spunem «legalistă». Transformările radicale din anii 1988-1989 se produc prin intermediul instituțiilor. Parlamentul, chiar dacă a ales, în 1985, guvernul, partidele vor acționa după legi politice scrise și nescrise.”

Comuniștii radicali din Ungaria au câștigat mereu teren, astfel încât procesele transformatoare s-au accelerat. Opoziția câștiga noi puncte în atingerea obiectivului ei de a prelua puterea, fie și numai treptat, dar într-o perioadă cât mai scurtă cu putință. Aceste ținte au fost receptate corect la București, iar Nicolae Ceaușescu și-a intensificat acțiunile interne și externe pentru „apărarea cauzei socialismului în lume”.