1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. O inutilă aparență de legalitate într-un sistem instituțional în derivă

24 – 30 iunie

CURAT CONSTITUȚIONAL. Chiar dacă Legea fundamentală, adoptată în 1965, la art. 3, stipula că „în Republica Socialistă România forța politică conducătoare este Partidul Comunist Român”, Marea Adunare Națională (MAN) n-avea nicio treabă cu deciziile din interiorul PCR, inclusiv (sau, poate, în primul rând) cu alegerea secretarului general al partidului. În Constituție nu existau prevederi care să implice „organul suprem al puterii de stat” în viața internă a partidului „forță politică conducătoare”. Tema poate fi amplu examinată sub aspect juridic, dar nu aceasta este specialitatea mea, deși la ASE am avut de trecut și un examen de Drept, cu temutul profesor Tudor Popescu.

Ceea ce se poate reține la nivel de simplu cetățean era faptul că nu exista niciun temei legal care să îndreptățească adoptarea unui act al Marii Adunări Naționale (MAN) referitoare la ceea ce se întâmpla în interiorul PCR, după cum nu se stabileau modalitățile practice de interrelaționare a activităților de partid cu cele de stat. Legal, măsurile stabilite, bunăoară, de CPEx nu erau obligatorii pentru instituțiile publice. Metodele de contopire a celor două entități distincte promovată cu asiduitate de Nicolae Ceaușescu și în această privință lăsau loc pentru orice decizie neconstituțională, arbitrară, voluntaristă.

Sigur, nimeni nu-și mai făcea iluzii că Marea Adunare Națională avea un rol real în stat, în spiritul și litera Constituției RSR. Caracterul formal al alegerilor se prelungea în activitatea deputaților care se transformaseră în aplaudaci profesioniști.

Am prefațat cu aceste considerente rememorările legate de sesiunea MAN din ziua de 29 iunie 1989 în ideea că nu exista nicio fisură în sistemul totalitar din România, în sensul respectării devizei „formă fără fond”. Ceea ce s-a întâmplat în acea zi, în Palatul din Dealul Mitropoliei, demonstra că – și în această materie – nu se atinsese, nici pe departe, apogeul. Totuși, de ce se persevera în repetarea și înmulțirea unor „evenimente” perfect inutile? Totul în țară, la nivelul întregii societăți, se supunea voinței Cuplului prezidențial. „Spectacolele” de genul sesiunii Marii Adunări Naționale erau lipsite de obiect. Și atunci, de ce se organizau? În condițiile favorabile create și consolidate de un sistem închis și vid de control public, până și toanele, gusturile, hachițele, preferințele, idiosincraziile, prejudecățile liderului suprem și ale soției lui aveau să se materializeze în formule de elogiere a propriilor persoane sub cel mai agreabil mod în manifestări pseudodemocratice, chiar dacă nesocoteau adevăratele interese, aspirațiile profunde ale poporului pe care pretindeau că-l slujesc.

Se zguduiau zidurile unui Palat-simbol. Încă din momentul intrării Cuplului prezidențial în aula Marii Adunări Naționale, uralele și ovațiile s-au auzit până departe spre toate cele patru zări. Acesta a fost fondul sonor predominant de-a lungul a peste trei ore.

Ședința a fost deschisă de Nicolae Giosan, președintele MAN, care s-a adresat celor prezenți cu următorul mesaj:

„Stimate tovarășe și stimați tovarăși,

Cu adâncă și nemărginită bucurie, în deplină unitate de gând și simțire cu întregul partid și popor, deputații Marii Adunări Naționale – reuniți în plenul lucrărilor actualei sesiuni – au primit cu nespusă însuflețire Hotărârile Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român de a propune ca în cel de-al XIV-lea Congres să fie reales în funcția supremă de secretar general al Partidului înflăcăratul patriot și strălucitul militant revoluționar, genialul fondator al României socialiste, marele Erou între eroii neamului, eminentă personalitate a lumii contemporane, mult stimatul și iubitul nostru conducător, tovarășul Nicolae Ceaușescu”.

Au urmat procedurile obișnuite, începând cu aprobarea ordinii de zi. Era evident că sesiunea fusese convocată doar pentru exprimarea adeziunii „aleșilor națiunii” la Hotărârile Plenarei CC al PCR, încheiată cu o zi în urmă. Cele două legi care urmau să fie adoptate nu meritau „tot deranjul”. Era vorba despre asigurarea și controlul calității produselor și serviciilor și despre gospodărirea rațională, protecția și asigurarea calității apelor. De regulă, astfel de acte normative erau adoptate prin Decrete ale Consiliului de Stat.

Faptul că MAN nu avea o activitate permanentă (asemenea majorității parlamentelor din lume) și se reunea doar de trei-patru ori pe an în sesiuni de trei-patru zile, ar fi impus ordine de zi consistentă în plan legislativ. E drept, pe ordinea de zi a mai fost au mai fost înscrise adoptarea legilor pentru aprobarea Decretelor Consiliului de Stat în perioada care trecuse de la recenta sesiune, dar acestea vizau reglementări pe teme curente care nu impuneau aprobări operative.

FORMALISMUL, LA UN PAS DE PERFECȚIUNE. Pentru a se da o aparență de consistență, la sesiunea MAN din 29 iunie 1989 s-a înscris pe ordinea de zi un punct distinct, respectiv Raportul Guvernului privind realizarea Planului pe primele șase luni și măsuri pentru îndeplinirea planului pe semestrul II și întregul an 1989. De fapt, nu era un document în adevăratul înțeles al cuvântului, ci o înșiruire de fragmente din cuvântarea pe care primul-ministru Constantin Dăscălescu îl citise la Plenara CC al PCR, text care nu mai conținea autocritici necruțătoare.

Șeful Executivului și-a exprimat, înainte de toate, deplinul și entuziastul acord față de Decizia Plenarei ca, la viitorul Congres al PCR, Nicolae Ceaușescu să fie ales secretar general al partidului. Apoi, patru minute s-a referit la realizările din primul semestru, realizări „datorate în mod hotărâtor punerii în practică a prețioaselor indicații ale secretarului general al partidului”. Mai departe, în următoarele cinci minute a „îmbinat” menționarea rezultatelor pozitive cu autocritica privind unele lipsuri pe sectoare de activitate, o pseudoanaliză însoțită de angajamente privind „eliminarea neîntârziată a tot ceea ce a împiedicat realizarea integrală a Planului”. Evident, în partea finală a așa-zisului Raport s-au reluat elogiile la adresa liderului suprem.

După această concludentă luare de poziție guvernamentală și-au expus opiniile 17 deputați, în marea lor majoritate deținători ale unor funcții înalte în administrația publică. Fiecare minicuvântare a fost „croită” după același calapod: întâi, adeziunea la Hotărârile Plenarei CC al PCR privind alegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general al partidului, apoi, prezentarea realizărilor și însușirea autocritică a situațiilor negative, asumarea de angajamente „mobilizatoare” și o încheiere fulminantă prin care adresau lui N.C. și E.C. „cele mai fierbinți mulțumiri pentru tot ceea ce au făcut și fac spre binele și fericirea poporului român, pentru triumful cauzei păcii și colaborării în Europa și în întreaga lume”.

Astfel, s-a încheiat o repriză dintre cele mai semnificative a pregătirilor pentru Congresul al XIV-lea al PCR prin organizarea unor spectacole inutile dar – sperau organizatorii – „cu un impact propagandistic uriaș în rândurile partidului, ale întregului popor român”.