1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. O lovitură de palat, botezată în fel și chip până a ajuns… revoluție

19 – 25 august

MESAJELE DE PE FOIȚELE DE ȚIGARĂ. Dacă păstrez strict cronologia, se cuvine să reconstitui, în cinci episoade (cele referitoare la intervalul 21-25 august 1989) măcar principalele evenimente care au marcat a 45-a aniversare a zilei de 23 August 1944. Deoarece aproape toate momentele, cât de cât, relevante, au reprezentat repetări ale unor ritualuri aproape osificate, inclusiv urișeasca „Expunere” a lui Nicolae Ceaușescu la Adunarea Omagială din 21 august 1989, m-am gândit că este mai bine să mă concentrez pe experiențe personale și pe documentele de Arhivă pe care le-am cercetat vreme relativ îndelungată. În definitiv, ce aș putea aduce nou în condițiile în care despre 23 August 1944 s-au scris sute de cărți, zeci de mii de articole, s-au realizat zeci de filme documentare, s-a rescris istoria în alte zeci de filme „artistice” (inclusiv seriale TV, cum a fost cel intitulat „August în flăcări”)?

Un început de răspuns include ceva incredibil. În anii 2016-2019 am studiat la Arhivele Istorice Naționale sute de dosare referitoare la actul de la 23 August 1944 și am constatat că, la foarte multe, pe fișa de lectură eram primul și… singurul. Prin urmare, rămăsese neexplorate zone întinse, ceea ce punea sub semnul întrebării calitatea documentării zecilor și zecilor de cercetători care au scris despre 23 August. Între aceste dosare extrem de interesante s-au aflat câteva file pe care erau lipite foițe de țigară. Pe acele minuscule foițe fuseseră scrise rapoarte ale participanților comuniști la tratativele care au pregătit actul sărbătorit la 23 August 1989. Rapoartele erau adresate conducerii provizorii a PCdR, instalate la 4 aprilie 1944, după înlăturarea lui Ștefan Foriș, secretarul general al partidului. Se opera cu nume conspirative, însă, unele erau ușor de identificat, Lucrețiu Pătrășcanu, Emil Bodnăraș, Constantin Pârvulescu, Constantin Agiu.

Pot să recurg la alte zeci de exemple de dosare „virgine”, neincluse în sfera cercetării istorice. Nu dezvolt subiectul. Am vrut, însă, să atrag atenția asupra faptului că, în absența unor zone bine documentate prin studii, prin comentarii pertinente, este greu de considerat că „s-a spus ultimul cuvânt” despre un eveniment care – din niciun considerent – nu poate fi ignorat, inclusiv atunci când ne referim la prezent, adică după… 80 de ani. Nu este vorba, aici, despre  detalii, ci despre aspecte fundamentale care fac parte organică (vrem, nu vrem) din istoria noastră națională.

Când iau în considerare asemenea teme îmi reprim brutal tentativa de a opta pentru abordări exhaustive. De aceea, voi povesti (deocamdată) despre două momente despărțite de… 45 de ani.

ÎNTRE „SPONTAN” ȘI „ORGANIZAT”. Îmi amintesc perfect, copil fiind, scăpat de sub supravegherea mamei, cum am pornit, în seara/noaptea de 23 August 1944, cu „gașca” de pe stradă, , spre centrul Bucureștiului, imediat după transmiterea la Radio a declarației Regelui Mihai. Era, la acea oră târzie, spațiul public spre care se îndreptau mii și mii de oameni. Fiecare și toți laolaltă doreau să-i adreseze, direct, Suveranului mulțumiri pentru curajul de a fi salvat țara și viețile lor și, totodată, de a-l asigura că nu este singur în inevitabila confruntare cu trupele hitleriste.

Foarte puțini participanți la acea manifestare realmente spontană (este observația mea „la fața locului”) știau că Mareșalul Ion Antonescu și câțiva demnitari apropiați lui fuseseră arestați, soarta lor interesându-i prea puțin în comparație cu speranțele cvasiunanime generate de colosala schimbare intervenită în destinul național și individual (familial). Proclamația Regelui și Declarația noului Guvern nu conținea informații despre situația fizică a Antoneștilor, însă sub aspect juridic lucrurile erau clare. În Proclamație se afirma că „Dictatura a luat sfârșit”, iar în Declarație se spunea limpede: „Astăzi, dictatura a fost înlăturată”.

Era evident că bucuria populară avea drept o componentă esențială împlinirea dorinței irepresibile de a scăpa de necazurile insuportabile provocate de patru ani de război.

Atunci, în noaptea de 23/24 august, cuvântul de ordine era „PACE”, expresie a iluziei că, pentru români, dispărea coșmarul generat de o conflagrație care se transformase într-o imensă tragedie personală, comunitară și națională. Nu știam nici cum și nici când se confecționaseră pancarte cu diferite sloganuri. Cineva ne-a atras atenția să nu ne lipim unei coloane de „bolșevici”, cuvânt cumplit, sedimentat în conștiințe, printr-o propagandă abilă, drept echivalentul celor care întrețineau focul, în iad, la cazanul cu smoală. Abia atunci observasem un grup care ridica o pânză albă, probabil un cearșaf, pe care se afla scris „Trăiască Partidul Comunist!”. Am văzut, peste ani, secvența respectivă în fotografii și în filme documentare.

A doua zi, sub bombardamentul aviației hitleriste, cu aceeași „gașcă” ne-am dus la Moara Herdan, de pe șoseaua Ștefan cel Mare (în apropiere de clădirea Inspectoratului General al Poliției, în acea vreme al Jandarmeriei) să cumpărăm pâine albă, „franzela” mult râvnită, absentă de peste patru ani din comerțul legal. Oricât de desuetă poate să pară, în 2024, alăturarea cuvintelor „PACE” și „PÂINE”, trebuie să spun cititorului că, în conjunctura dată, avea sens, avea mesaj, avea substanță.

MOFTURI ȘI MOFTANGII. Nemuritorul I.L. Caragiale ne însoțea și ne însoțește pretutindeni „oriunde ne-am afla și ne aflăm”. Bunăoară, pe la mijlocul lunii iunie 1989, am fost chemat, de urgență, la directorul general – președinte al RTV, Petre Constantin. În biroul său se afla un general maior cu o figură cunoscută din imaginile filmate la diverse manifestări oficiale. Era, în persoană, șeful Marelui Stat Major al Armatei Române, Ștefan Gușă. După prezentările de rigoare, șeful meu m-a rugat să pun la dispoziție înaltului demnitar militar imagini filmate la sărbătorirea celei de-a 40-a aniversări a zilei de 23 August. Precizez că, la începutul anilor ʼ80 din secolul trecut, N.C. a luat decizia ca parada militară cu ocazia Zilei Naționale să se organizeze din cinci în cinci ani. Până atunci, parada și manifestația se desfășuraseră în locul tradițional, Piața Aviatorilor. Acolo era spațiu suficient pentru mase considerabile de militari și de civili, dată fiind și lărgimea bulevardului între cele două piețe: Victoriei și Aviatorilor. Reamintesc că, pentru 23 August 1989, Nicolae Ceaușescu a hotărât ca „Parada Militară și Demonstrația oamenilor muncii” să se desfășoare pe strada Știrbey Vodă în fața clădirii (în construcție) care urma să devină Muzeul Național de Istorie a României.

În timp ce urmăream imaginile de la parada din 1984, generalul Gușă mi-a împărtășit profunda lui îngrijorare în legătură cu ceea ce avea să se întâmple peste câteva luni. Strada Știrbey Vodă era de două ori mai îngustă comparativ cu spațiul dintre tribunele amplasate în Piața Aviatorilor. În acest fel, exista „pericolul” ca Parada militară din 1989 să nu aibă deloc grandoarea celor precedente și, totodată, apăreau mari probleme tehnico-edilitare deoarece după trecerea prin fața clădirii viitorului Muzeu Național de Istorie a României tancurile și alte unități „de foc” cu dimensiuni mari și cu o greutate considerabilă, urmau să traverseze podul peste Dâmbovița spre stația de metrou Eroilor. Bineînțeles, ordinul lui Nicolae Ceaușescu trebuia executat întocmai, iar generalul Gușă nu putea, sub nicio formă, să-l încalce. Ce a ieșit din Parada programată voi povesti în alt episod. Până atunci, trebuie să precizez ce s-a întâmplat cu noi, cei de la TVR, în legătură cu schimbarea locului de desfășurare a Paradei militare și a Demonstrației.

În Piața Aviatorilor, de-a lungul anilor, amplasamentul turnului din care transmiteam în direct fusese stabilit în așa fel încât camerele de luat vederi să aibă o arie de cuprindere cât mai mare, chiar până dincolo de Statuia Aviatorilor, iar noi, cei care relatam, să dispunem de o vizibilitate maximă și de condiții adecvate de lucru. Mutarea manifestărilor pe strada Știrbey Vodă schimba total datele problemei. Camerele nu mai aveau cum să fie amplasate pentru a oferi o imagine cuprinzătoare atât a trecerii unităților militare, cât și a coloanelor de civili. În plus, dacă instalam turnul de transmisie la intersecția Știrbey Vodă – Plevnei nu mai dispuneam de spațiile necesare pentru efectuarea transmisiei în direct în condiții acceptabile. Am examinat toate aceste aspecte cu membrii conducerii RTV, inclusiv cu directorul general adjunct pentru partea tehnică și de logistică, dr. ing. Nicolae Stanciu. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că pentru noi, cei desemnați să efectuăm transmisia directă, era mult mai potrivit să optăm pentru o „premieră”: să ne adresăm telespectatorilor din… Studioul 4, adică… de-acasă. Acolo, în Studio, aveam în față mai multe monitoare, dispuneam de un spațiu suficient, de microfoane, iar în căști auzeam perfect „zgomotul” de fond (huruitul tancurilor, sunetul lăsat în urmă de avioanele de vânătoare, scandările, uralele mulțimii). Propunerea a fost acceptată. În antepenultima zi înainte de 23 August 1989 am asistat la repetiția generală a unităților militare, pe una dintre treptele tribunei improvizate în fața clădirii – departe de a fi terminată – a Muzeului de Istorie.