1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. O numărătoare inversă, dar cu semn schimbat

2 – 8 septembrie

VARĂ PRELUNGITĂ, TOAMNĂ TIMPURIE. Retragerea echipei de Protocol zero de la Snagov n-a fost urmată, la începutul lui septembrie 1989, de trimiterea alteia tot acolo la cea de-a doua reședință oficială a Cuplului prezidențial. Ni s-a comunicat că „activitatea la nivel înalt se va desfășura în continuare la București”.

A doua zi ni s-a cerut, totuși, să avem – pentru orice eventualitate – o echipă tot la Snagov. De altfel, de-a lungul lunilor iulie și august s-au înregistrat – cum s-a văzut – multe răsuceli, odihna celor „doi conducători” fiind deseori întreruptă de vizite de lucru, de primiri, de ședințe și, evident, de ciclul manifestărilor dedicate zilei de 23 August.

Era, evident, o vacanță atipică, dacă o comparăm cu mulți ani precedenți. Când am consultat arhivele am constatat că – încă din primăvară – se anunțau schimbări importante în „planificaea” perioadelor de vacanță din anul în curs.

De obicei, câteva zile se petreceau pe țărmul Crimeii, potrivit unui ritual stabilit de L.I. Brejnev. Ce instituționalizaseră – ca să spun așa – întâlnirile liderilor din țările „frățești” cu Țarii de la Kremlin, aflați și ei – tradițional – la odihnă în Crimeea.

Ei bine, la 4 mai 1989, secretarul CC al PCR cu probleme de politică externă, Ion Stoian (am fost colegi la Institutul de științe sociale care, până în 1954, a purtat numele lui Andrei Jdanov, lider al PCUS, așa că am de povestit câte ceva și despre el, dar nu este cazul acum) l-a primit pe ambasadorul sovietic E.M. Tiajelnikov. Acesta a înmânat invitația oficială adresată de M. Gorbaciov lui N.C. și soției sale de a petrece câteva zile de odihnă în URSS. Iată mesajul:

„Tovarășului Nicolae Ceaușescu

Secretar General al Partidului Comunist Român,

Președintele Republicii Socialiste România

Președintele Consiliului de Stat

Dragă tovarășe Nicolae Ceaușescu,

În numele conducerii Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și al meu personal vă invit să veniți la odihnă în Uniunea Sovietică în acest an.

Am fi bucuroși să vă vedem ca oaspete al nostru și suntem gata să organizăm astfel vizita dumneavoastră, încât aceasta să fie plăcută și utilă.

Primiți urările noastre cele mai bune de sănătate și succes în munca dumneavoastră și tovarășilor dumneavoastră.

Cu salutări tovărășești,

1. Gorbaciov

Secretar General al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice

Președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS”

Observ, de la început, că M.G. i s-a adresat cu „dragă” în loc de „stimate”, ca până atunci. Apoi, era vorba despre îmbinarea „plăcutului” cu „utilul”.

Conform uzanțelor, răspunsul (oricare ar fi fost el) se cuvenea să fie transmis tot printr-un mesaj personal al lui N.C. N-a fost să se întâmple așa. Tot în Arhivă se află următoarea notă:

„Tovarășul Ion Stoian l-a rugat pe ambasadorul sovietic să transmită conducerii superioare de partid și de stat sovietice mulțumiri pentru scrisoarea de invitare adresată, precizând că aceasta va fi prezentată tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România.

Totodată, s-a menționat că sarcinile deosebit de importante legate de pregătirile pentru cel de-al XIV-lea Congres al partidului nu vor da posibilitatea tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președinteel Republicii Socialiste Româțnia, să dea curs invitațiilor de a-și petrece concediul, în acest an, peste hotare”.

Acest răspuns poate explica multe din toate cele ce s-au întâmplat până la finalul anului 1989.

INTERMEDIERI „DIPLOMATICE”. În condițiile stabilirii datei de desfășurare a Congresului al XIV-lea al PCR, răspunsul negativ al lui N.C. la invitația lui Gorbaciov a reprezentat acel punct zero de unde începea numărătoarea inversă pentru un complex de acțiuni programate la toate nivelurile și în toate domeniile în vederea întâmpinării „înaltului forum al comuniștilor români”.

În materie de relații externe, în special „pe linie” de partid, Ion Stoian îndeplinea un rol intermediar. În perioada 21 martie 1984 – 3 noiembrie 1989 a fost secretar al CC al PCR în domeniul relațiilor externe. Așa cum rezultă din memoriile lui publicate în „Vremea” lui Adrian Păunescu, Ion Stoian a relatat, pe larg, sistematic, despre misiunile îndeplinite ca „intermediar” al lui Nicolae Ceaușescu. În numeroase momente din intervalul respectiv, atunci când liderul suprem român n-avea timp sau chef să participe la diferite manifestări în străinătate, îl trimitea pe Ion Stoian. Deseori, I.S. scotea cu mâna lui „castanele din foc” în situații dificile atât în țară, cât și peste hotare.

Ceea ce a bifat pe propria-i agendă de-a lungul anului 1989 a indicat cele din urmă operațiuni de politică externă în care a fost implicat.

Așa s-a întâmplat și cu primirea unei delegații a Uniunii Tineretului Comunist Leninist din URSS (pe scurt, COMSOMOL), delegație venită în România pe baza principiului reciprocității. Prin urmare, nu „era loc de întors”. Trebuia să faci față pledoariilor în susținerea reformelor lui Gorbaciov, cu trimiteri voalate la necesitatea aplicării lor în țara noastră. Ca și în alte împrejurări, trebuia să participe la discuții inevitabile pe teme delicate la care m-am mai referit. Căpătase, însă, abilități diplomatice, o experiență care i-a permis să de „descurce” cât de cât cu onorabil.

Cred că Ion Stoian oferă un exemplu tipic de formare a cadrelor pentru al doilea eșalon al vârfului de partid și de stat. A fost muncitor strungar, membru de partid din noiembrie 1945. A terminat, în 1951 Facultatea Muncitorească. Devenind activist de partid a urmat școlile superioare din domeniul științelor politice și sociale. Așa l-am cunoscut în anii 1955-1956. A susținut doctorandura în sfera economiei, astfel că ne-am intersectat și pe acest tărâm. În paralel a urmat cursurile Institutului de Relații Internaționale.

Era un tip studios, sobru, dispus să discute și teme „speciale”. O probă a apetenței lui pentru politica externă a fost dată în intervalul 1971-1978, în calitate de ambasador în Albania. Șefii cei mari nu l-au „uitat” acolo și, în consecință, la centru, a fost plimbat prin tot felul de funcții pentru a i se verifica aptitudinile.

M-am reîntâlnit cu el când a fost rector la Academia „Ștefan Gheorghiu” și am constatat, cu plăcere, că nu se schimbase „în rău”, ci se dovedea, în continuare, un om deschis. E adevărat, a îndeplinit acea funcție de rector la „fabrica” de activiști exact în perioada deschiderii regimului Ceaușescu (1969-1971), dar și mai târziu (cu ocazia unor întâlniri întâmplătoare), am apreciat modul colegial, aș spune prietenos, în care se purta cu mai toată lumea. Când a ajuns, în 1979, membru supleant al CPEx s-a numărat invariabil printre cei care se aflau incluși în formula „toți tovarășii sunt de acord”. Mă voi mai întâlni cu numele lui în viitoare episoade ale serialului de față.