1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. O premieră care n-a fost urmată de alte… spectacole pe măsură

19 – 25 august

CE-AM AVUT ȘI CE-AM PIERDUT? Parada militară de la 23 August 1989, cum bănuiam, s-a derulat fără strălucirea din edițiile precedente, iar pericolul ca podul de la stația de metrou Eroilor să se prăbușească fusese diminuat prin montarea provizorie a unor stâlpi de susținere pe albia nouă a râului Dâmbovița. În ceea ce privește „Demonstrația oamenilor muncii”, fondul sonor nu a fost integral cel real, ci furnizat de o stație specială militară care dispunea de benzi de magnetofon cu lozincile, uralele și aplauzele corespunzătoare. Ascultând în căști acest fond, nu mi-am dat seama de falsul comis. Însă, la un moment dat, un coleg tehnician mi-a spus despre ce era vorba, odată cu precizarea că avea – și el – la dispoziție câteva benzi pentru a ilustra și mai puternic „entuziasmul” maselor.

Practic, pe televizoare s-au văzut, mai degrabă, panouri și tablouri, chipurile de oameni fiind – de cele mai multe ori – „presupuse”. Este locul aici să reamintesc că – în fiecare întreprindere – se creaseră ateliere pentru confecționarea de lozinci și panouri. Unele erau folosite pentru pavoazarea secțiilor, a birourilor, iar altele erau păstrate pentru demonstrația de 23 August și pentru adunările, relativ frecvente, la care cuvânta Nicolae Ceaușescu în București și în alte localități ale țării.

Pentru pavoazări de mai mare amploare, cum au fost cele de la 23 August 1989 și pentru spectacolele de anvergură ale Festivalului „Cântarea României”, se făcea apel la serviciile unei mari întreprinderi profilate pe asemenea produse „Decorativa”. I-am cunoscut pe unii dintre șefii acestei unități când au venit să pavoazeze turnul destinat amplasării camerelor de luat vederi ale TVR chiar cu prilejul aniversării zilei de 23 August, în 1989. Cheltuielile pentru pavoazări erau considerabile, ca, de altfel, pentru toate manifestările de asemenea proporții pentru care se alocau bugete impresionante. În acest fel, se iveau și „găuri” importante în finanțele entităților economico-sociale plătitoare (care aveau cu totul alte rațiuni de funcționare).

Manifestația din fața clădirii viitorului Muzeu de Istorie Națională a avut numeroase particularități care, probabil, n-au scăpat ochiului atent al telespectatorului avizat. Ca o consecință a faptului că pe traseul parcurs de la locurile de adunare până la clădirea Muzeului coloanele de demonstrați s-au „subțiat” sensibil, camerele de luat vederi surprindeau, de regulă numai planurile generale. Mulți oameni se ascunseseră pe străzile laterale pentru a „o șterge” spre locuri ceva mai agreabile, parcurile și grădinile sau propriile locuințe. În acest fel, față de durata programată, demonstrația s-a scurtat cu cel puțin o jumătate de oră, ceea ce nouă, celor de la TVR, ne convenea, deși rămăseseră neprezentate multe texte referitoare la întreprinderile participante. Mai ales o serie de texte de „politică generală”, pregătite pentru a „sparge”, din când în când, relatările despre „colectivele de oameni ai muncii” care demonstrau nu au mai fost citite spre necazul autorilor lor și spre bucuria mea că obișnuitul calvar impus de astfel de transmisii în direct avea să fie „ușurat”, în raport cu ocazii similare.

CONȘTIINȚELE ADORMITE. Să ne concentrăm, pentru scurt timp, asupra momentelor de la amiaza zilei de 23 August 1989. Nicolae Ceaușescu și-a dat seama, instantaneu, că participanții la demonstrație au fost „semnificativ” mai puțini în comparație cu numărul raportat de Barbu Petrescu, prim-secretarul Comitetului Municipal PCR București. Nu și-a dorit însă, în acele circumstanțe, să declanșeze o discuție (de fapt, un scandal) pe această temă. Întrucât până la masa de prânz mai era ceva vreme, s-a gândit că n-ar fi rău să le facă o surpriză „plăcută” membrilor CPEx care îl însoțeau. În holul improvizat al Muzeului le-a „sugerat” să viziteze, împreună, șantierul Casei Poporului. Nu prea a constatat pe figurile celor prezenți un entuziasm deosebit, ceea ce l-a întărâtat și, schimbând tonul, pur și simplu, le-a poruncit să vină după el să vadă, la fața locului, ce minunăție se ridicase în Cartierul Uranus după ce sute și sute de case, alte clădiri, un superb stadion, biserici fuseseră rase de pe suprafața pământului. S-a urcat în mașină și, în urma lui, a venit întregul cârd de demnitari chemați, într-un fel, „la ordine”.

Dumitru Popescu-Dumnezeu, care avea ocazia să vadă, pentru prima dată, șantierul și impunătoarea clădire și-a notat impresiile în volumul „Elefanții de porțelan, scene și personagii în umbra Cortinei de Fier. Memorii transfigurate”:

„Ce vrusese Nicolae Ceaușescu să-și cioplească și să să-și modeleze acolo? Un sarcofag imperial, o cameră mortuară antică, îmblânzită de un vis molatic, etern? Nu am avut timp să-mi răspund, fiindcă ghizii ne-au condus, rând pe rând, la sălile festive, de lucru și de spectacol ale Palatului, în număr de șase sau șapte, din câte mi-aduc aminte. Într-una aveau să se țină sesiunile parlamentare, în alta, congresele partidului, o sală era rezervată primirii străinilor, alta marilor festivități solemne, aici se găsea o desăvârșită sală de concert, dincolo, o somptuoasă sală de teatru. Ne aflam în măruntaiele unui munte de fier, zidit pentru eternitate, a ceva făcut să reziste oricărui cutremur de pământ, chiar și unui bombardament atomic să sfideze timpul și intemperiile (…) La sfârșitul vizitei, Ceaușescu ne-a strâns în spațiul rugos, respingător, al parterului și a așteptat să ne mărturisim impresiile. Toți eram pradă unor impulsuri contradictorii. A așteptat ce a așteptat și, dacă a văzut că tăcem, mi-a adresat mie o întrebare directă: «Ce zici, cutare, îți place?». I-am răspuns că este un mesaj pentru viitorime. «Ați construit aici cel puțin pentru o mie de ani». Aceeași întrebare i-a pus-o lui Ștefan Andrei, care a dat un răspuns asemănător. I-am spus adevărul. Nu mă îndoiesc, îl interesa și acest aspect, dar simțeam că vrea o admirație estetică. Nu eram pregătit pentru ea, am exprimat doar impresia ce mă copleșea. În lunile care au urmat, s-a concentrat asupra finisărilor, consacrând construcției cel puțin câteva ore pe zi. De ce se grăbea atât? Îl bântuiau premonițiile? Simțea că se apropie o dată fatidică, o scadență, un final? Construia frenetic o clădire monumentală, doborând o mulțime de recorduri mondiale, fiindcă devenise conștient că altceva nu mai putea clădi. Toată viața a visat cu patimă să zidească o nouă societate. A visat piscul comunismului. A făcut un pisc edilitar. A fost modul lui de a se resemna în ceea ce devenise viziunea mesianică despre sine? În final, Ceaușescu s-a zidit în Palatul Poporului.”