1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. O tentativă periculoasă: forțarea „mâinii destinului”

16 – 22 septembrie

MARȚI, CELE TREI CEASURI RELE. Dintr-un anumit punct de vedere, superstiția la care mă refer are un oarecare „temei”, să-i zic, de natură obiectivă. Cum se știe, calendarul zodiacal atribuie fiecărei zile din săptămână un simbol cosmic. Astfel, duminica este Ziua Soarelui, luni Ziua Lunii, marți Ziua lui Marte, miercuri Ziua lui Mercur, joi Ziua lui Jupiter. Vineri Ziua lui Uranus și sâmbătă Ziua lui Saturn.

Numele planetei Marte este legat de aproape toate relele pământului. Prima oră anticipează tot felul de nenorociri. Ora amiezii oferă un prim bilanț al acestora, iar ora finală contabilizează toate eșecurile, dramele și tragediile posibile și imposibile determinate de un destin necruțător. Fiind, însă, vorba despre superstiții, prefer să mă limitez la aceste detalieri, unele amuzante, altele serioase. În această ultimă categorie intră informațiile pe care Nicolae Ceaușescu le-a primit în ziua de marți, 19 septembrie 1989.

Așa cum rezultă din documentele de arhivă, liderul suprem își punea mari speranțe în legătură cu oportunitățile oferite de a 44-a sesiune a Adunării Generale a ONU, deschisă la 19 septembrie 1989 (potrivit tradiției care desemna a doua zi de marți din a noua lună a anului drept momentul inaugural pentru lucrările celui mai cuprinzător forum mondial cunoscut de istorie) pentru a modifica „spre bine” percepția externă asupra României. Ministerul de Externe, la indicația lui N.C., a pregătit un document de 15 pagini, referitor la „inițiativele și direcțiile de acțiune ale României” pentru respectiva sesiune. Delegația țării noastre se afla la New York, la sediul ONU, încă din 16 septembrie, cu mandatul aprobat de N.C. Era vorba despre ceea ce se numea „mandat-cadru” care prevedea tocmai influențarea opiniilor delegațiilor altor țări într-o direcție favorabilă României. Astfel, la pagina a doua se menționa, între altele:

„Pe baza Tezelor pentru Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, a celorlalte documente de partid, delegația va prezenta pozițiile țării noastre și propuneri vizând:

• promovarea unei gândiri (iar o formulare gorbaciovistă – T.B.) și a unui nou mod de abordare în soluționarea problemelor internaționale, cu respectarea neabătută a principiilor relațiilor dintre state, în special a egalității în drepturi, independenței și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne, nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța, avantajul reciproc;
• răspunderea guvernelor, a instituțiilor de stat și neguvernamentale, a mijloacelor de informare în masă pentru promovarea unor relații noi între state și popoare și crearea condițiilor necesare pentru dezvoltarea liberă și independentă a fiecărui popor, prin prezentarea corectă și obiectivă a realităților din fiecare țară, de natură să contribuie la apropierea și respectul reciproc între state și popoare; renunțarea la condiționarea dezvoltării schimburilor și cooperării economice de adoptarea unor măsuri de reprivatizare a sectorului public, introducerea mecanismelor de «piață liberă» și realizarea altor schimbări economice structurale (era străvezie aici trimiterea la schimbările care aveau loc în țările „socialiste” est-europene și în URSS – T.B.); respectarea și aplicarea în practică de către toate statele a principiului coexistenței pașnice dintre state cu sisteme social-politice diferite (am subliniat, într-un episod anterior, contradicția dintre conceptul „coexistenței pașnice” și cel al „luptei de clasă” pe plan internațional promovat de N.C. – T.B.) și eliminarea oricăror acțiuni urmărind schimbarea orânduirii interne din alte țări (din nou, erau vizate tentativele de răsturnare a „celei mai drepte orânduiri sociale” și de revenire la capitalism în amintitele state „socialiste” – T.B.);
• combaterea oricăror tendințe de hegemonism și rezolvarea problemelor cu care se confruntă omenirea, cu participarea activă a tuturor statelor, îndeosebi a țărilor mici și mijlocii, în interesul popoarelor”.

Mai departe, în textul cu pricina, se înșirau nu mai puțin de 28 de inițiative românești care urmau să se lanseze în cele mai diverse domenii de preocupări la scară planetară. Din păcate, în pofida așteptărilor lui N.C., nu s-au înregistrat ecouri nici pozitive, nici negative. Prima lovitură a constat, deci, în absența totală a reacțiilor la propunerile delegației române. Pur și simplu, au fost ignorate, fapt comunicat operativ la București. Era încă o dovadă a acutizării procesului de izolare internațională a țării noastre. În schimb, chiar în ziua deschiderii sesiunii, s-a înmânat oficial tuturor delegaților „Raportul lui Dumitru Mazilu”, fost diplomat, care critica vehement încălcarea drepturilor omului în România.

LOVITURA DE MĂCIUCĂ. Textul Raportului a ajuns la sesiunea Adunării Generale ONU după ce autoritățile de la București au făcut tot ce era posibil pentru a împiedica înscrierea lui ca document oficial al organizării mondiale. În informația difuzată exact marți, 19 septembrie 1989, de postul de radio „Europa Liberă”, se prezentau largi extrase din Raport. Astfel se arăta, între altele:

„În România, procesul de luare a deciziilor contrazice toate regulile de bază ale democrației pentru că este concentrat în mâinile unei singure persoane (Nicolae Ceaușescu) sau a cel mult două (și Elena Ceaușescu). De la planurile de dezvoltare economică, pe termen lung sau scurt, până la starea drumurilor, de la semănat și recoltat, aprobarea câtorva dolari de trimis unui specialist din afară, totul este hotărât de o singură persoană, care a acumulat atâta putere, încât este greu de imaginat și pentru cea mai absolutistă dintre monarhiile feudale. Una sau două persoane conduc partidul, dețin puterea executivă, ca și puterea juridică și legislativă.”

În continuare, erau enumerate stările de fapt, bine cunoscute (mai ales de populația României), care se aflau, de multă vreme, în atenția forurilor internaționale și a presei de peste hotare. „Momentul Mazilu” de la ONU a avut un puternic ecou, inițiativele pregătite la București fiind contracarate de numeroase delegații, în special din țările occidentale, care condiționau eventualul sprijin economic dat României de adoptarea unor măsuri hotărâte pentru înlăturarea gravelor derapaje prezentate și în Raportul Mazilu.

Este locul, aici, să recurg la încă un scurt fragment memorialistic. L-am cunoscut pe profesorul Mazilu în anii ʼ60 ai secolului trecut. Imediat după ce am revenit la Radio, un coleg, absolvent al ASE, Dan Keșișan, mi l-a recomandat pe Dumitru Mazilu drept un jurist competent, care avusese de suferit pe vremea lui Gheorghiu-Dej, ceea ce m-a determinat să-i propun participarea la câteva emisiuni. De-a lungul timpului, ne-am mai întâlnit, fie la Radio, fie la Televiziune, unde – o perioadă – colabora destul de des la emisiuni pe teme de Drept, mai ales de Drept internațional. Când l-am revăzut, în jurul orei 17,00, la 22 decembrie 1989, în transmisia directă din Piața Romană, m-a marcat ideatic și emoțional participarea lui la „evenimente”, deoarece discursul pe care l-am auzit a fost unul dintre cele mai coerente, mai radicale dintre toate cele care se rostiseră de la balconul clădirii fostului CC al PCR.

Am avut literalmente o mare bucurie când soția lui, Nicoleta Mazilu, mi-a adus – în preajma celei de-a 30-a aniversări a Revoluției – impresionantul volum cu documente referitoare la „Protestul diplomatic” al soțului, volum alcătuit din 594 de pagini. Sunt publicate în prima parte Raportul propriu-zis (26 pagini) și comentarii, „la cald”, ale presei internaționale (30 pagini).

Este inclus Dosarul pus de Secretarul General al ONU la dispoziția participanților la ședința de deschidere din 19 septembrie 1989, a Adunării Generale (un text de 354 pagini). Urmau Declarația Guvernului SUA în fața Curții Internaționale de Justiție de la Haga în apărarea diplomatului Dumitru Mazilu (15 pagini), Decizia nr. 81/1989 a Curții Internaționale de Justiție de la Haga (54 pagini), precum și documente din timpul Revoluției Române din Decembrie 1989. Deosebit de interesantă era Decizia Curții Internaționale de la Haga prin care se cerea imperativ autorităților de la București să înceteze actele represive împotriva lui Dumitru Mazilu și să aplice, fără derogări, dispozițiile Convenției Națiunilor Unite cu privire la privilegiile și imunitățile experților ONU în misiune. În prefața sa, acad. Dan Berindei remarca:

„Impresionantă este forța de rezistență a lui Dumitru Mazilu, refuzul său de a capitula și de a se supune presiunilor (…), capacitatea sa de a menține contactul cu organismele internaționale, de a le fi informat asupra situației reale, dar și asupra deciziei sale de a nu ceda.”

Înainte de a consemna cea de-a treia lovitură, supun atenției cititorului un subiect strâns legat de ceea ce am consemnat în legătură cu sesiunea Adunării Generale a ONU, deoarece vizează tot situația internațională a României în prima lună a toamnei anului 1989.

Colega de redacție, Felicia Meleșcanu, mi-a comunicat, încă din vară, că soțul ei – viitorul demnitar postdecembrist, Teodor Meleșcanu, pe atunci înalt diplomat – i-a spus ceva deosebit de interesant: reprezentanții României în diverse structuri internaționale în care țara noastră era membră au primit consemnul „de maximă urgență și importanță” de a intensifica relațiile cu toate organismele respective „pentru a contracara agresiunile antiromânești puse la cale de forțele potrivnice păcii și colaborării între popoare”, de a practica un fel de lobby în favoarea intereselor noastre naționale și, nu în ultimă instanță, de a tatona posibilitățile de a se accepta eventuale invitații, finalizate cu audiențe la Nicolae Ceaușescu.

AL TREILEA „GONG” ASURZITOR. Tot la 19 septembrie 1989, presa internațională a publicat un text intitulat „Apel către Congres pentru a-l înlătura pe Ceaușescu”. Apelul a avut un larg ecou, mai ales prin preluarea lui de importanta agenție Associated Press, în aceeași zi, 19 septembrie 1989. Aparent, era vorba despre un grup nou, masiv, de disidenți, de oponenți autonumit (atenție!) Frontul Salvării Naționale. Între altele, în respectivul apel se spunea:

„Îndepărtarea lui Ceaușescu este poate singura șansă ca să se evite un conflict social major și o baie de sânge la care disperarea conduce aproape întotdeauna. (…) Întreaga viață economică este profund afectată de oportunism și incompetență, situație reflectată de falimentul economic, condus în exclusivitate de Ceaușescu și de familia lui.”

Comentatorii Apelului, inclusiv cei de la agenția France Press, care și-au revendicat exclusivitatea, se hazardau să considere că textul fusese scris de un grup bine organizat, din interiorul Partidului Comunist Român.

Cum bine se știe, denumirea de Frontul Salvării Naționale a fost folosită, mai târziu, pentru a se „demonstra” că răsturnarea de sistem și de regim din Decembrie 1989 a fost opera unor complotiști sprijiniți puternic din exterior. Controversele pe tema respectivei denumiri au ieșit puternic în evidență la începutul anului 1990, când postul francez de televiziune Antenne 2 a difuzat filmul realizat de Adrian Sârbu și Paul Cosângian, de la discuția din sediul fostului CC al PCR (în jurul orei 17,00) la care au participat Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, generalii Gușă și Militaru, numeroase alte persoane de prim-plan, văzute de milioane de oameni pe micul ecran în zilele Revoluției. Un fragment din acea discuție s-a referit la denumirea noului organ de conducere a țării.

„Voce: Domnule Iliescu, domnule Iliescu! Salvare nu e bine… Ține de lovitură de stat… Democrației Naționale. (era vorba, în continuare, despre cuvintele care urmau să fie adăugate după noțiunea de „Front” – T.B.).

Ion Iliescu: Democrația e cu toată lumea…

Voce: …dar Salvare, ce înseamnă?

Petre Roman: Tov. Iliescu, eu când am vorbit acolo (câteva ore înainte în celebrul balcon și, apoi, în Studioul 5 al TVR – T.B.) am spus Frontul Unității Populare.

Silviu Brucan: Nu e bine!

Gen. Nicolae Militaru: Spuneți-i, domnule, Front de Salvare Națională.

Voce: Democrație, să fie un cuvânt… explicit.

Petre Roman: Democrație… a fost.

Gen. Nicolae Militaru: Măi, oameni buni! Frontul Salvării Naționale acționează de șase luni, domnule.”

De aici a început tărăboiul pe tema „complotului”. După difuzarea la mai multe posturi de televiziune din lume a înregistrării la care mă refer, presa de la București a preluat tema și a ținut-o „fierbinte” multă vreme. Acest fapt a determinat clarificarea care a apărut în ziarul „Adevărul”, în martie 1990. Este vorba despre scrisoarea prof. univ. dr. Alexandru Melian de la Facultatea de Litere a Universității București. Respectiva scrisoare fusese adresată, inițial, la 9 ianuarie 1990, ziarul „România liberă”, care, însă, n-a publicat-o. Alexandru Melian preciza că el este autorul Apelului difuzat la 19 septembrie 1989 sub semnătura de Frontul Salvării Naționale. Acest „Front” era alcătuit doar din… persoana sa. Nu are rost să intru în detalii. Fapt este că, în scrisoarea profesorului Melian se menționau următoarele:

„Organismul constituit la 22 decembrie 1989, care a hotărât să ia numele de Frontul Salvării Naționale indică doar o simplă coincidență. Este adevărat, o coincidență care, dincolo de uimire, m-a emoționat și m-a bucurat, în același timp. Am simțit în ea validarea modestei mele opoziții, așa cum în jertfa de sânge din decembrie, am recunoscut, cu nemărginită durere, confirmarea avertismentului care încheia primul meu mesaj.”