1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. O veghe neobosită „în slujba intereselor vitale ale întregului popor român”

15 – 21 iulie

DOAR NUMELE UNEI STRĂZI MAI AMINTEA DE „CĂDEREA BASTILIEI”. Chiar dacă episodul de față deschide seria rememorărilor pentru perioade 15-21 iulie 1989, evenimentele în curs de desfășurare în urmă cu 35 de ani mă obligă să fac trimiteri la ceea ce, în acel interval, viza atât trecutul, cât și viitorul.

Încă de la începutul anului, în Franța și în majoritatea celorlalte state ale lumii s-au organizat numeroase și ample manifestări dedicate împlinirii, la 14 iulie, a două secole de la Revoluția care a inaugurat istoria modernă a omenirii.

S-a scris enorm despre Revoluția franceză din 1789 încât într-un demers publicistic de genul celui de față n-are rost să rezerv nici măcar un episod reconstituirii evenimentelor care și și-au prelungit ecourile pozitive și negative vreme de 200 de ani.

Normal ar fi fost ca în România dublul centenar să fi fost sărbătorit cu mult fast, cel puțin din două motive: promovarea unui autentic spirit revoluționar implica luarea în considerare a tradițiilor, a rădăcinilor, adică exact ceea ce se întâmplase în Franța în urmă cu 200 de an și, un argument special, legat de rolul Franței în împlinirea unor aspiraâii fundamentale de unitate, de progres ale românilor, de-a lungul multor generații.

Decizia Cuplului prezidențial de la București a fost categorică: să se treacă sub tăcere manifestările dedicate, în lume, bicentenarului marelui eveniment istoric.

…Încă din dimineața zilei de 14 iulie 1989, urmăream, pe monitoarele din redacție, fastuoasa Paradă de pe principalul bulevard din centrul Parisului, Champs Elysees, și mă gândeam oripilat la răspunsul primit de la Secția de Propagandă și Presă a CC al PCR la propunerile noastre pentru reflectarea, în Telejurnal, a manifestărilor dedicate aniversării Revoluției Franceze: „Astâmpărați-vă! Nu dați nimic despre această treabă fără indicații, fără aprobări!”.Încercam să-mi explic motivele care au determinat Cuplul prezidențial (am aflat că și Elena Ceaușescu a fost implicată în decizia care ni s-a comunicat) să interzică până și simpla menționare a momentului de istorie care a zguduit, din temelii, întreaga omenire și ale cărui consecințe se regăseau, din belșug, inclusiv în realitățile anului 1989. N-am găsit o argumentare rațională, ci m-am limitat la ipoteza că orice evocare a unei acțiuni de masă împotriva ordinii existente (indiferent de cauze, unde și când) era „contraindicată” în conjunctura anului 1989.

Peste timp, am citit în Arhive documente prin care Academia RSR, Universitatea din București, Institutul pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea propuneau organizarea unor manifestări de anvergură dedicate bicentenarului Revoluției Franceze. Cu excepția unui simpozion la care a participat un grup restrâns de istorici, toate propunerile au fost respinse de la Cabinetul 2.

Ceea ce frapa în legătură cu aberanta măsură viza tocmai ignorarea a ceea ce putea să fie favorabil pozițiilor adoptate de Nicolae Ceaușescu întru „apărarea cauzei socialismului și comunismului”. În general, geneza ideilor socialiste și comuniste, altele decât cea de sorginte autohtonă, reprezenta o temă incompatibilă cu proclamarea „originalității” gândirii și acțiunii lui Nicolae Ceaușescu,

Trebuie reamintit că, până și în vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej, erau marcate sistematic marile aniversări ale evenimentelor și personalităților care au promovat, de-a lungul timpului, „mersul ideilor de la care se revendicau comuniștii de pretutindeni”. Aceste manifestări erau, într-un anume fel, destinate să legitimeze „cauza socialismului și comunismului”.

Am avut prilejul să reîntâlnesc asemenea opinii citind impresionantul volum (880 de pagini) intitulat „Steagul Roșu. O istorie a comunismului”, scris de cercetătorul britanic David Priestland. Autorul a identificat momentul inaugural al „ideilor comuniste” în mitul antic al lui Prometeu. În acest sens îl citează pe tânărul Karl Marx, care, în lucrarea lui de licență, afirma: „Mai bine legat în lanțuri de o stâncă (aluzie la Prometeu – T.B.), decât supus în slujba lui Zeus”.

Mai aproape de tema Revoluției Franceze, autorul consideră că mitul prometeic „altoit” pe cel al lui Hercules au constituit o componentă majoră a ideilor iacobine și, implicit, o sursă a concepțiilor comuniste moderne. Astfel, spre deosebire de pozițiile anticomuniștilor de tip taliban (din zilele noastre) cercetătorul britanic a dezvoltat o demonstrație solidă în care Revoluția Franceză din 1789 este evaluată, sub cele mai diferite aspecte, drept momentul istoric în care au luat naștere ideile comuniste cărora, mai târziu, peste o jumătate de secol, Marx și Engels le-au dat conținutul și forma consacrate de omenire în secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Nu este, desigur, vorba despre o evaluare unilaterală care exclude, în primul rând, crimele săvârșite în numele idealului „prometeic”, tratate pe larg, tranșant, și de autorul britanic, ci despre necesitatea recursului la un tip de abordare realmente științific, obiectiv, ceea ce nu era cazul, cum s-a văzut, între multe altele, cu (ne)marcarea în România socialistă a celor 200 de ani de la Revoluția Franceză.

LA MARE, LA SOARE. Tradițional, lunile iulie și august erau petrecute de Nicolae și Elena Ceaușescu la Neptun, în vastul domeniu prezidențial, înconjurat de un gard impenetrabil, cu numeroși ofițeri și subofițeri de la Securitate, deosebit de vigilenți, care îndepărtau curioșii de spațiul sacru (când politicoși, când nervoși, fiecare în felul lui sau după ordinele primite). Pentru noi, cei din Redacția de actualități TVR, plecarea Cuplului prezidențial la Mare era „borna” de început al unei perioade de relativă relaxare. Știam că acolo, la Neptun, se diminuau semnificativ activitățile publice ale Tovarășului. Totodată, deveneau inevitabile necazurile numeroase pricinuite de transportul peliculelor la București, de orarul și durata zborurilor de pe micul aeroport de la Tuzla până la Otopeni și timpul necesar pentru parcurgerea drumului cu mașina de acolo până în Calea Dorobanților 191, precum și pentru developarea peliculei și editare. Era o cursă contracronometru, o traumatizantă numărătoare inversă, dată fiind obligația (fără derogări) de a se deschide Telejurnalul de seară (ora 19.00) cu imagini despre „isprăvile neobositului conducător”, care – teoretic, în termeni propagandistici – nu avea odihnă, nici zi și nici noapte, deoarece „veghea permanent la prosperitatea și fericirea poporului român”. Aveam, de permanență, două echipe de cameramani, electricieni și sunetiști, găzduite într-un hotel din apropierea uriașei reședințe. Se aflau tot timpul, cum se spune, „cu arma la picior”, când erau solicitate și pentru filmări „de natură privată”, conform dorințelor Lui și Ei.

Pentru a încadra în timp și spațiu perioada petrecută la Neptun, în vara anului 1989, de Nicolae și Elena Ceaușescu, trebuie să menționez un moment pregătitor. Astfel, la finalul ședinței CPEx din 14 iulie 1989, gata să plece la Mare, N.C. a ținut să clarifice încă o… treabă:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Mai avem o problemă internă, și anume în legătură cu concediile de odihnă. Începând din 16 iulie, sunt trei grupe de tovarăși din Comitetul Politic Executiv și de la Guvern care urmează să plece în concediu.

Tov. Elena Ceaușescu: Dar cei care pleacă trebuie să lase pe cineva care să le țină locul.

Tov. Nicolae Ceaușescu: În locul viceprim-miniștrilor rămân miniștrii. Atunci când pleacă ministrul, urmează ca viceprim-ministrul să lucreze ca ministru. Dacă pleacă doi miniștri, viceprim-ministrul care îi coordonează conduce direct ambele ministere. Să nu fie pus un adjunct de ministru. Stabilim acum că viceprim-ministrul guvernului conduce nemijlocit ministerele respective. În felul acesta, trebuie să asigurăm desfășurarea în bune condiții și în mod corespunzător a activității. Același lucru, la partid. În ceea ce privește primii secretari, să stabilim ca imediat ce se termină strânsul și predarea grâului la Fondul de Stat, pot pleca în concediu. Nu așteptăm să se termine recoltatul grâului în toate județele. Pe măsură ce se termină recoltatul într-un județ, primul-secretar poate pleca în concediu în termenele stabilite. Dacă sunteți de acord să procedăm în felul acesta? (Toți tovarășii sunt de acord.) Cu aceasta, am terminat ordinea de zi și ridicăm ședința”.

Și acum, câteva cuvinte despre „aria” cu un regim cu totul special de care au beneficiat Nicolae și Elena Ceaușescu. La început, au locuit într-o vilă din zona 2 a stațiunii Neptun. Vila dispunea de o plajă privată, îngrădită și păzită, la nivel zero. La cererea celor doi, Complexul s-a extins mult, ajungând la 134.000 metri pătrați. Era servit de aproximativ 100 de oameni (de la ofițeri și bucătari până la grădinari la ospătari), care, pe lângă preocuparea de a răspunde cum se cuvine ordinelor Cuplului Ceaușescu, de a-i asigura liniștea deplină, se ocupau cu afânarea nisipului, cu amenajarea logisticii plajei, cu pregătirea aperitivelor, cu curățarea terenurilor de sport. Totodată, personalul asigura o apă limpede, cu sclipiri de cristal. Departe de tărâm, scafandrii  apărau perimetrul sacru din larg.

În afara facilităților de excepție preferate apoi și de către președinții Băsescu și Iohannis, Vila de la „Nufărul” (cum se numește astăzi, în 2024) avea, față de celelalte, de la Neptun, piscină acoperită și o seră cu plante exotice, mult îndrăgite de N. Ceaușescu. La mal, aveau acces la o șalupă și un vapor special pentru „călătorii de plăcere” de-a lungul țărmului.