1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Oameni uitați de telespectatorii cândva loiali și fanatici

19 – 24 februarie

DE LA LUMINA REFLECTOARELOR LA BEZNA MEMORIEI. Era cu neputință ca, amintindu-mi diverse momente din activitatea gazetărească a lui Moromete al nostru (Ilie Mircescu), să nu mă gândesc că am mai pierdut un prieten din prea lungul șir al celor cu care lucrasem în Redacția de actualități, decedați mai ales după anul 1989. La unul dintre cei mai remarcabili, Tudor Vornicu m-am referit și voi reveni. Am vorbit mai mult despre cameramanii din echipele de Protocol „zero”, dar tot la modul enunțiativ. Încerc acum prezentarea unor detalii referitoare la un operator de excepție Mihai Romașcu, plecat dintre noi în februarie 1989.

Reamintesc că în materie de circulație a autovehiculelor era în vigoare formula, număr „par” și număr „impar”. Adică, într-o duminică aveau dreptul să circule numai automobilele cu număr „par”, iar în următoarea – cu număr „impar”. Această alternanță restrictivă viza nu numai automobilele personale, ci și cvasitotalitatea celor din instituțiile publice, inclusiv ale Televiziunii. Mai mult decât atât: încă din momentul în care cădeau primii fulgi de zăpadă era interzis să circule toate categoriile de autovehicule, cu excepția celor destinate transportului în comun.

Mihai Romașcu urma să fie înmormântat într-o duminică în care se circula numai cu număr „impar”, ceea ce implica existența în garaj a câtorva dubițe (mașini ceva mai mici decât un microbuz) cu număr corespunzător. Totodată, era în vigoare interdicția pentru toate autovehiculele din pricina unui început firav de ninsoare. Fără aprobarea ministrului de Interne nu puteam efectua transmisii cu așa-numitele care de reportaj și nici cu autospecialele destinate plecării „pe teren” a echipelor care realizau emisiuni, echipe formate din operatori de imagine, de sunet și de lumină.

În condițiile date, era imposibil să se utilizeze câteva dubițe pentru transportarea sicriului, a coroanelor, a pachetelor pentru pomană și a colegilor care locuiau departe de Cimitirul „Sfânta Vineri”, unde Mihai avea locul de veci. La început, Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, n-a vrut să dea aprobarea. A intervenit, în cele din urmă, președintele/director general, Constantin Petre, și l-a înduplecat. Ministrul a pus, însă, o condiție: să nu circule cumva pe traseul în care s-ar putea să dea nas în nas cu Tovarășii. Condiția nu era dificil de îndeplinit. Sicriul fusese depus la Mănăstirea Cașin, iar de acolo până la Cimitirul „Sfânta Vineri” avea să străbată un traseu nebătătorit de „Tovarăși”, respectiv străzile Câmpina și Caraiman.

Am insistat asupra unui singur caz (deoarece a fost, ca să spun așa, emblematic) despre timpul în care nici morții n-aveau un regim mai bun, comparativ cu supraviețuitorii din „Epoca de Aur”. Despre fiecare coleg dispărut din acea lume atât de depărtată de posibilitatea unui trai omenesc se pot povesti multe, chiar și în cazul în care ne limităm la cei care au lucrat în Redacția de actualități. Îi voi menționa doar pe cei care au decedat începând cu anul 1989 și terminând cu cei de care ne-am despărțit de curând.  În februarie 2024, la înhumarea lui Ilie Mircescu, am trecut în revistă numele colegilor care ne-au lăsat tot mai siguri. M-am îngrozit cât de lungă era „lista”. Îi voi aminti, așa cum mi-au trecut prin minte, deoarece în fața morții nu există ierarhii: Ioan Ciuchi, Ioan Lavric, Cristian Țopescu, Dumitru Tănăsescu, Felicia Meleșcanu, Ovidiu Covaci, Sebastian Domozină, Ioan Lupaș, Mihai Caranghel, Virgil Tatomir, George Marinescu, Florin Mitu, Lucian Penescu, Ovidiu Drugă, Virgil Cojocaru, Doru Lepădatu, Ilie Ciurescu, Dan Gheorghiu, Petre Popescu, Stoica Meteleanu, Elisabeta Polihroniade (pe partea de Televiziune), Eugen Preda, Valeriu Negru, Virginia Cornescu, Ștefan Naciu (pe partea de Radio). Cer scuze pentru omisiuni.

Despre fiecare am de povestit mult și multe. Fiecare merită măcar o aducere aminte, în atâtea împrejurări când faste, când nefaste. Fiecare este o filă din istoria Radioteleviziunii Române și ar fi o cruntă nedreptate să fie dat uitării. În definitiv, istoria Radioteleviziunii este istoria oamenilor care au slujit-o și o slujesc.