1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Ochii nu puteau să vadă și mintea să priceapă

27 mai – 2 iunie

SEDUȘI ȘI ABANDONAȚI. Pe la finalul lunii mai 1989, Anatoli Cerniaev, unul dintre cei mai importanți consilieri ai lui Gorbaciov, scria: „Socialismul din Europa de Est dispare. Peste tot lucrurile iau o altă turnură față de ceea ce fusese imaginat și propus”. O asemenea opinie își făcea tot mai mult loc tot în rândurile conducerii URSS. Ceea ce se întâmplase, la 1 mai 1989, chiar la Moscova, nu putea să nu se ia în considerare pentru evaluările staff-ului din Kremlin. Era vorba despre demonstrația tradițională, când, prin fața Mausoleului lui Lenin, au trecut numeroși cetățeni care purtau panouri pe care stătea scris, negru pe alb: „Jos dictatorul și imperiul roșu fascist!”, „Jos partidul lui Lenin”, „Jos Gorbaciov”. Toate acestea s-au văzut pe ecranele televizoarelor din întreaga lume. Nouă, celor de la TVR, ni s-a interzis să le difuzăm în Telejurnale.

Potrivit tuturor documentelor publicate până în prezent (2024) nu exista, la vârfurile conducerii sovietice, un punct de vedere unitar privind modalitatea de soluționare a crizelor din Europa de Est. În timp ce Gorbaciov se iluziona cu posibilitatea folosirii instrumentelor democratice pentru a salva socialismul (o contradicție în termeni), aripa dură lua în considerare și varianta recurgerii la forță, așa cum a procedat în statele baltice și în Georgia.

Ceea ce, în 1989, reprezenta un început incendiu politico-economico-social, aproape imposibil de controlat, se înfățișează în prezent (2024) ca o flacără stinsă. Totul pare atât de îndepărtat, de „străin”, chiar dacă unele „dezvăluiri” explică stări de fapt și de spirit din perioada actuală, istoria osificându-se. Readucerea lor în memorie, fie și numai în vederea apropierii de adevăr, nu este numai un exercițiu intelectual de-a dreptul fascinant, ci și o cerință pe care orice lecție a trecutului o aduce în prim-plan: măcar nevoia de a nu repeta erorile. Mă refer, din nou, la politica externă a României, cu precădere la importanta ei componentă economică, date fiind tocmai procesele de globalizare și de integrare cărora evenimentele din urmă cu mai bine de trei decenii le-au imprimat un curs care ne afecta și ne afectează în cel mai înalt grad.

Impasul înregistrat în anul de grație 2024 de discutabila politică externă românească are, între cauzele de lungă durată, interpretarea eronată a multor momente din anul 1989. În context, abordările conspiraționiste (cu o rezistență remarcabilă chiar după ce evenimente numeroase le-au infirmat) se leagă și de „teoria dominoului”, care a făcut o carieră excepțională în 1989 și în primii ani de tranziție, nu numai la noi, în România, ci pe plan continental și global.

ACOLO UNDE MORALA NU-ȘI GĂSEȘTE LOCUL. Gorbaciov a încercat să „corecteze” sistemul de pe poziții etice. Își propusese „o reconsiderare a valorilor”. Am avut prilejul în vara anului 1989 – în timpul participării la o reuniune de rutină în domeniul colaborării internaționale privind actualitățile televizate, reuniune găzduită de capitala Kazahstanului, pe atunci, Alma-Ata – să-l cunosc pe cel mai celebru editorialist sovietic al momentului, Aleksandr Bovin. Personajul, de dimensiuni impresionante, aflând că interlocutorul este român, m-a întâmpinat, de-a dreptul șocant, într-o curată limbă literară bucureșteană cu urarea: „Trăiască România Mare!”. Am aflat că Bovin fusese, în repetate rânduri, în România, ceea ce i-a permis să constate că una dintre rănile nevindecate ale conaționalilor noștri se numea ultimatumul sovietic din vara anului 1940 și consfințirea raptului comis de sovietici (Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța) prin Tratatul de pace din 1947. Mi-a împărtășit opinia potrivit căreia nu mai era posibilă o revenire la regimul stalinist, că exista o garanție evidentă, și anume percepția populară față de minciunile oficiale, față de contradicția extrem de puternică dintre propagandă și realitate, față de corupție, față de hoția endemică, toate fiind stimulate de operațiunile glastnost și perestroika, pe care le considera ireversibile. Punctul critic fusese – credea el – determinat de punerea la îndoială a legitimității regimului politic care se dorea reformat.

Avusese loc o „ruptură de conștiință”, care, păstrând proporțiile impuse de condițiile de loc și de timp, confirmase observația lui Alexis de Tocqueville conform căreia „s-a creat un sentiment general de nemulțumire… care a creat nevoia unei schimbări revoluționare”.

Pentru susținătorii schimbării nu era vorba despre o modernizare a sistemului economic și politic existent, ci despre înlăturarea sistemului și regimului condamnate de istorie. Anticipând puțin este de reamintit că, în timpul manifestației de la Berlin, la a 40-a aniversare a RDG, urmărită din tribună și de Nicolae Ceaușescu, demonstranții au început să scandeze „Gorby, ajută-ne!”, „Gorby, nu pleca!”; generalul Jaruzelski s-a apropiat de liderul de la Kremlin și l-a întrebat: „Înțelegeți germana?”. Gorbaciov a răspuns: „Da, puțin”. Atunci, „Înțelegeți ce spun?”. Gorbaciov a confirmat. Dialogul s-a încheiat astfel: generalul Jaruzelski a apreciat, fără echivoc, că „Acesta este sfârșitul!”.

Evaluare pe care, la rândul său, Adam Michnik, celebrul disident polonez, avea s-o facă lui W. Jaruzelski, inclusiv din perspectiva revenirii în forță a capitalismului în Polonia, chiar sub președinția generalului. Această evaluare a reprezentat una dintre cele mai nuanțate și mai pertinente din câte cunosc:

„Un om care a înțeles mai devreme decât mulți alții mersul istoriei, ceea ce l-a menținut în Istorie și pentru că a făcut Istorie”.

În conjunctura specifică anului 1989, s-a consumat și „episodul Schultz”. Despre ce este vorba? Fostul Secretar de stat al SUA, George Schultz, a constatat după prima întâlnire cu Gorbaciov, că unul dintre punctele lui slabe era necunoașterea (măcar) a caracteristicilor elementare ale „economiei de piață”. Schultz, profesor de economie la Universitatea din Stanford și, în plus, om de afaceri de o anvergură apreciabilă, s-a oferit să-i predea câteva lecții, în sensul propriu al cuvântului. La finalul lor, comparând economia americană cu cea sovietică, Schultz a afirmat (potrivit memoriilor lui) că pentru aceasta din urmă „un colaps este de neevitat dacă nu se trece de urgență la modificări radicale în vederea adaptării la noua epocă, cea a globalizării”. Liderul sovietic a încercat să glumească: „Ar trebui să luați în primire Biroul de strategie și planificare de aici, de la Moscova, căci aveți mai multe idei bune decât noi”.

ÎN PRAGUL UNUI DEZNODĂMÂNT TRAGIC. În timp ce în Europa Răsăriteană (minus România) se discuta, la nesfârșit, despre tranziția la economia de piață, în China conducerea partidului și statutului examina rezultatele spectaculoase ale reformelor menite să scoată această imensă țară din blocajele dogmelor infirmate de viață și să asigure o dezvoltare modernă, rapidă a economiei. Trecerea la economia de piață a dat, însă, naștere unor convulsii sociale despre care am vorbit într-un episod anterior.

În telegrama ambasadorului Angelo Miculescu de la sfârșitul lunii mai 1989 se menționau următoarele:

„Aici, la Beijing, se acreditează ideea că guvernul central este stăpân pe situație, capabil să controleze actuala criză și să onoreze înțelegerile realizate cu guverne și parterneri economico-financiari străini.

Această interpretare a fost dată, de pildă, declarațiilor făcute de Premierul Li Peng, la 25 mai a.c., cu ocazia primirii a noi ambasadori străini, în care, în afara asigurărilor de stabilitate și control, oficialitatea chineză a introdus ferm ideea necesității neamestecului în treburile interne ale Chinei – aluzie evidentă la Camera Reprezentanților a SUA și la țările membre ale Parlamentului European, foarte active în această perioadă pe tema crizei din China. Premierul Li Peng a prevenit că amestecul în orice formă va avea drept consecință o înrăutățire nedorită a relațiilor țărilor respective cu RP Chineză.

Un alt exemplu de acțiune cu adresă similară l-a constituit articolul publicat la 26 mai a.c. în ziarul «China Daily» și preluat in extenso de agenția «Xin-hua», intitulat semnificativ «Legăturile economice dintre China și SUA urmează să înregistreze o nouă dezvoltare».

Din cauza crizei, importante activități de contacte la nivelul cel mai înalt nu au mai putut avea loc. Incertitudinile privind durata crizei au făcut ca activitățile respective să nu fie reprogramate, ci pur și simplu întrerupte, anulate sau amânate sine die. Astfel, Președintele Yang Shangkun și-a contramandat turneul în patru țări importante din America Latină (Argentine, Brazilia, Mexic și Uruguay), președintele Parlamentului, Wan Li, a fost nevoit să-și scurteze vizita în America de Nord (SUA), iar vizita Reginei Olandei, proiectată pentru sfârșitul lunii mai, a trebuit să fie anulată. Și în domeniul economic au fost înregistrate efecte negative ale crizei, între altele faptul că principalele guverne și investitori străini (Japonia, SUA, CEE etc.), au suspendat fluxurile de capital, până la clarificarea situației”.