1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Până și ceea ce era puțin conta enorm

16 – 22 septembrie

O VARIANTĂ APROXIMATIVĂ A „ROZEI VÂNTURILOR”. Incontestabil, de la o zi la alta, ofensiva diplomatică a României creștea în amploare și intensitate. Practic, se acționa „pe toate fronturile” și „cu toate mijloacele” în vederea realizării obiectivelor stabilite de Nicolae Ceaușescu și în planul propagandei externe.

Unul dintre rezultate devenea mai vizibil prin sporirea numărului de sinteze românești privind presa străină referitoare la N.C. și E.C. Am mai remarcat „prestidigitațiile” colegilor care le alcătuiau, la distanțe – în timp – tot mai scurte. Ziarele din țară erau pline cu „ecouri” în presa străină la „acțiunile de politică internă și externă ale liderului român” și la „operele științifice ale tovarășei academician dr. ing. Elena Ceaușescu”. Cu sau fără ghilimele (mai degrabă era utilizată a doua variantă) se prezentau aprecieri într-un limbaj obișnuit în presa română, însă străin de „stilul” majoritățiipublicațiilor care apăreau în străinătate, mai ales în Occident.

Rezulta destul de străveziu că era vorba despre articole scrise în „laboratoarele” autohtone, nu numai în cele ale presei, ci și ale altor „organizații”. Apoi, așa cum am mai dovedit, „serviciile” prestate de publicațiile în cauză nu erau gratuite. Exista un întreg sistem de „recompense” pentru cei care dădeau curs demersurile îndreptate spre sporirea cantității de elogii la adresa realizărilor României, ale Cuplului prezidențial.

A doua direcție de acțiune viza mărirea numărului de oaspeți de peste hotare care – la finalul vizitelor în România – beneficiau de primiri la Nicolae Ceaușescu. Este de notat că, de câteva ori, s-a reușit să se satisfacă mai multe solicitări într-o singură zi. Unele primiri se înscriau categoric în rândul celor rutiniere, altele prezentau o anume importanță, mai ales în conjunctura dată.

Astfel, la 20 septembrie 1989, N.C. l-a primit pe Zou Jiahua, consilier de stat, ministrul Industriei construcției de mașini și electronicii din R.P. Chineză.

Cu acel prilej, liderul suprem român a subliniat:

„Relațiile de prietenie și colaborare care s-au statornicit și se dezvoltă între partidele, țările și popoarele noastre în spiritul înțelegerilor convenite la nivel înalt au cele mai bune condiții de consolidare și dezvoltare. Colaborarea pentru rezolvarea problemelor actuale ale contemporaneității, pune accentul pe necesitatea întăririi unității de acțiune a popoarelor, a forțelor progresiste de pretutindeni în lupta împotriva politicii de forță și dictat, pentru înfăptuirea dezarmării”.

Chiar dacă oaspetele chinez era doar un tehnocrat, n-a putut să ocolească unele subiecte delicate care priveau țara sa. Erau subiectele care continuau să facă vâlvă pe mapamond, stârnind – cum s-a văzut – critici dintre cele mai aspre. Întrucât întrevederea avea loc în preajma celei de-a 40-a aniversări a proclamării Republicii Populare Chineze, autoritățile de la Beijing încercau să mute centrul de greutate al opiniilor externe spre realizările, cu adevărat istorice, ale perioadei „socialiste”, care prefigurau „parametrii” unei Puteri mondiale, ai unei superputeri (2024).

Evident, N.C. nu se număra printre critici, iar acest fapt l-a determinat pe demnitarul chinez să mulțumească, în numele conducerii RPC și PCC, pentru sprijinul dat de România.

N.C. nu agrea în totalitate „modelul chinez”, atitudinea lui selectivă fiind de reținut. Aproba, aproape fără rezerve, măsurile represive, însă păstra o tăcere „strategică” în legătură cu alte teme care alcătuiau „modelul chinez”. Întrucât luna octombrie 1989 a fost dedicată, predominant, manifestărilor consacrate agriculturii și industriei agroalimentare, cred că este potrivit să descâlcesc, oarecum, „treaba” cu „modelul chinez” în respectivele domenii strâns legate prin condiționări reciproce.

La începutul anilor ʼ80 din secolul trecut (așa cum am avut posibilitatea să constat „la fața locului”) s-a declanșat în China, la inițiativa lui Deng Xiaoping, o reformă profundă, de o amploare fără precedent, pentru implementarea principiilor și practicilor economiei de piață, Specificitatea reformei consta în opțiunea pentru declanșarea acesteia în spațiul agriculturii și industriei alimentare. Firește, a fost o abordare pragmatică, menită să potolească foamea a peste un miliard și jumătate de oameni, ca premisă a stabilității politice, economice și sociale. Chiar dacă entitățile din agricultura chineză purtau, în continuare, denumirea marxist-leninistă de „comune”, conținutul activității lor era pur… capitalist.

Ce anume concepuse și aplicase Deng? Experimental au fost dezvoltate circa 5.000 de comune agricole și distribuite terenuri pe bază de contract de management cu libertatea de a alege sistemele de organizare, de repartiție, de distribuire, în funcție de munca depusă. Li s-a impus, la început, ca o cotă din producția lor să fie livrată la stat, iar cealaltă parte să rămână la latitudinea producătorilor agricoli pentru valorificare, conform intereselor lor și cerințelor pieței. Au fost, de asemenea, liberalizate prețurile pentru cele mai multe produse agricole în vederea atingerii nivelului de echilibru al pieței. Prima etapă a reformei, după cinci ani, s-a considerat încheiată cu un bilanț concludent: producția agricolă s-a dublat, iar consumul agricultorilor a crescut cu 68%. Totodată, a sporit considerabil capacitatea de aprovizionare a populației urbane cu produse agroalimentare.

Ideea de bază a constat într-o descentralizare reală, ceea ce a stimulat puternic inițiativa de jos, adică exact contrariul politicii promovate de Nicolae Ceaușescu. L-am întrebat, la Beijing (mă aflam acolo cu o delegație a RTV, la invitația Radioteleviziunii Chineze) pe ambasadorul Florea Dumitrescu dacă a informat Bucureștiul (adică pe N.C.) despre spectaculoasele rezultate ale agriculturii din țara în care fusese acreditat. Mi-a răspuns că a transmis tone de telegrame, inclusiv despre roadele reformei pe ansamblul economiei chineze. Erau, însă, alte strigăte în pustiu, în contextul autohton dat.

UN CONTENCIOS RĂMAS ÎN „COADĂ DE PEȘTE”. Tot la 20 septembrie 1989, șeful statului român a primit scrisorile de acreditare ale ambasadorului Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Michael William Atkinson. Spre deosebire de știrile care relatau despre multe alte solemnități de acest fel (rutiniere în esență), de data aceasta i s-a acordat un spațiu mai larg în presa română. Încă de la efectuarea unui schimb de saluturi cu regina Elisabeta a II-a (altă manieră rutinieră) în cuvântările de rigoare a plutit o undă de nostalgie. Apuseseră vremurile caracterizate prin strânsă prietenie și colaborare. Un contencios „bogat” împiedica reluarea cooperării reciproc avantajoase.

N.C. a simțit nevoia să evoce relațiile româno-britanice de după al Doilea Război Mondial (a lăsat, astfel, loc de confuzii, întrucât în anii 1947-1953, România lupta, din greu, cu „imperialismul anglo-american”), dar a pus accentul pe necesitatea rezolvării „problemelor” care împiedicau continuarea unor bune tradiții.

Pentru a clarifica câteva aspecte este nevoie să ne ducem în urmă cu cinci săptămâni: la 16 august 1989. În acea zi, avusese loc, la București, o întâlnire între Ștefan Andrei, viceprim-ministru, și Robert Mckinley, conducător al unei delegații a companiei „British Aerospace” (fostă British Aircraft Corporation – BAC), director al Departamentului Aviației Civile.

În context, este de reamintit că legăturile dintre România și compania britanică fuseseră stabilite în anul 1967. Mai multe colective de specialiști români elaboraseră studii preliminare privind oportunitatea și posibilitatea asimilării în fabricație a unor avioane militare și civile, precum și a elicopterelor și motoarelor de aviație produse de compania britanică.

Un prim pas a fost oferirea, cu acel prilej, spre vânzare, pentru compania TAROM, a șase avioane BAC 1-11. A fost un moment decisiv în evoluțai relațiilor româno-britanice în seria celor evocate de reputatul cercetător dr. Petre Opriș.

Au urmat mai multe tranzacții, de fapt, principalul argument care a determinat-o pe Elisabeta a II-a să-l invite oficial pe N.C. împreună, cu soția, în Marea Britanie, unde le-a făcut o primire cu adevărat regală. Imaginile de atunci, mai ales drumul în caleașca aurită, au devenit emblematice pentru creșterea prestigiului internațional al șefului statului român.

O vreme colaborarea s-a desfășurat în bune condiții. În 1975, a fost înființată Întreprinderea „Turbomecanica” din București pentru fabricarea, sub licență, a motoarelor Rolls Royce Viper  (Mk 632 și 633), necesare avioanelor IAR-93 B, precum și a motoarelor Turbo IV C pentru elicopterele IAR-330 „Puma”. În 1980 a demarat programul de realizare a motoarelor Rolls Royce Spey 512-14 DW pentru avioanele ROMBAC 1-11 (BAC 1-11 seria 500), iar în 1987 au început livrările de motoare Rolls Royce Viper Mk 632-41 pentru aparatele de școală IAR-99.

Primul zbor al unui aparat de acel tip (înmatriculat YR-BRA) a avut loc la 18 septembrie 1982, în prezența lui Nicolae Ceaușescu. Cel de-al doilea ROMBAC 1-11 (YR-BRI) a zburat pentru prima dată în aprilie 1989. Alte două ROMBAC (numerele de fabricație 10 și 11) au rămas incomplete și, după 1990, au fost dezmembrate.

Pe fondul evenimentelor care au determinat, după 1985, o tot mai evidentă izolare internațională a României, s-au deteriorat relațiile cu „British Aerospace”. Tot dr. Petre Opriș a reamintit că la 7 decembrie 1970, primul avion BAC 1-11 care a intrat în dotarea companiei TAROM (YR-BCA) s-a prăbușit din cauza vizibilității reduse în apropierea aeroportului Mihail Kogălniceanu, în cursul manevrelor de aterizare. Aparatul efectua curse regulate între România și Israel. Alte două accidente – în care au fost implicate aparate BAC 1-11 din dotarea companiei TAROM – au avut loc la 30 decembrie 1985 (YR-BCO) și 7 iunie 1997 (YR-BCM), fără să se soldeze cu pierderi de vieți omenești. În primul caz, aparatul asigura curse regulate între București Otopeni și Istanbul, iar al doilea tot curse regulate, dar – de această dată – București Otopeni – Stockholm.